domnul duce

in fabuloasele memorii ale lui saint-simon (una din scrierile aflate la baza culturii europene) se relateaza cum domnul duce, intr-un pasaj mai lung de tranzitie pina la moarte: 

1. o data ca il tot aducea pe ascuns pe  confesorul p. de la tour, labirintat prin tot felul de coridoare, cladiri si usi ca sa ajunga neobservat pina la el, - iar initial ii solicitase confesorului sa apara in straie femeiesti, lucru pe care acesta l-a respins; in timp ce nevasta se ruga de el sa contactateze un confesor, i s-a spus abia dupa citeva luni ca domnul duce chema frecvent unul; 

2. a doua oara domnul duce credea ca e mort si refuza sa mai manince, motivind ca nici un mort nu maninca. 

atunci doctorul lui a adus niste indivizi pe care i-a prezentat ca fiind niste morti care iata, totusi, maninca. 

atunci domnul duce a inceput sa ia mesele cu doctorul mort si mortii mincaciosi si sa poarte anumite discutii la masa ce ar putea fi  numite dialogurile mortilor inainte de viata.

putem considera pretentia domnului duce de a fi mort un acting out lacanian? cu siguranta.

un mort care isi astepta moartea insa.

ei bine, despre ce s-ar fi putut discuta la masa mortilor care maninca?

despre faptul cum multi oameni, de la o virsta incoace, cum spunea un amic al domnului duce, nu fac decit sa isi astepte moartea sa survina...

atit de impilati, nefericiti sau limitati de destin incit moartea ar fi limitatia care nu limiteaza, care apune limitele stiute si nestiute, dar mereu presimtite.

apoi, de la o virsta oricum pare ca hormonica nu mai doreste, nu mai viseaza sau, in tot cazul, nu mai e asa de naiva incit sa viseze prea mult.

domnul duce cu oamenii lui vazusera multe. iar ce nu vazuse unul, urma sa povesteasca altul si era ca si vazut daca nu ca si trait.

enfin, s-a ajuns si la filmul vortex. 

film in care, intr-un split screen, un cuplu isi traieste ultimele ore de viata, zile, ore, fiecare intersectind uneori pe celalalt, cu intentia, vorba sau fiziceste, cu mina, care singura intra dintr-un cadru in altul.

e ca si cum gaspar noe, fiu de pictor, ar fi cautat o varianta in care urmarim oamenii dintr-un tablou, separat, in tabloul subiectiv al fiecaruia, unul linga altul,  linga Celalalt, dar raminind nedizolvati, ca actanti supusi principiului individuarii. 

o varianta in care 2 tablouri vietuiesc laolalta fara sa-si piarda principiul identitar, dar coalescente.

separati, dar inseparabili. totusi, mereu separabili.

un fel de cuplu prin contiguitate, asta neintrerupind fantasma catre un al 3-lea, precipitarea barbatului fiind uneori inspre o alta fiinta, greu accesibila la telefon.

dar domnul duce era impresionat de cite obiecte se adunasera in acea casa pariziana, prea multe spunea el, si care isi vor pierde sensul si statutul initial dupa moartea posesorilor aparenti.

toate astea or sa dispara, vor fi aruncate la gunoi, zicea domnul duce, tablourile mele, voastre, fotografiile cu familia mea. 

o alta viata ne plictiseste. de ce s-o vedem?

si gaspar noe intr-adevar filma spre final cum camerele deveneau goale. 

prezența devenea disparență.

si, dupa o renovare, alt ciclu urma sa se desfasoare.

iar la finalul finalului vedeam 2 morminte, 2 imagini cu raposatii in tinerete - cu repausatii; 

mereu cuvintul mort mi s-a parut dur, sticlos, fara crutare - spunea domnul duce. 

si numele si anii lor.

dar in fotografii ei erau tineri, splendizi, potentiali. promiteau ceva, erau o reusita a cresterii.

numesc aceasta splendor biologic, zicea domnul duce.

imagini ceramice, de repausati.

 

nu stiu de ce imi vine sa iau mereu moartea altora peste picior, șarja domnul duce.

moartea are ceva grotesc, ridicol, dincolo de tragedia celor implicati direct.

e o mare si buna - asta e termenul? - glumă. 

o eliberare. o crăpelniță. o stingere. un bricolaj. o memă.

domnul duce inceta.

 - mai avem desert?

unul din comeseni:

- mortii maninca desert?

- cu  s sau cu ș?, adaugă domnul duce