printre colinele verzi

 

dacă tot umblam la camarile absolutului..

mă îngrozeste ca acea propizitie de respingere: nu mă întîlnesc cu oameni bolnavi as fi putut-o rosti in seara in care am vazut-o pe bancă. dar, probabil, nu as fi putut fi atit de crud si de prost. insa ligatura scenelor conteaza, e un montaj in capul meu - mesajul lui flandorfer (si as fi putut sa-i cer amanunte, ce vroia sa spuna ca nu-i mai pasă), apoi vad cum ii dau check la banca, probabil venind de sus, dinspre cantină. in fond, fraza ii era doar aparent adresata, era mecanismul meu de respingere.

cripta de la chiraleș era tot o apropriere a virstei din jurul lui 18-20. sa o fi vazut altundeva si mintea a colat? in mod CERT am vazut o astfel de cripta, chiar am vrut sa incerc sa intru in ea, dar era ferecata. imi puneam posibilitatea ca de acolo sa se poata intra in bratele subterane sapata in roca de la chirales de conte. si aici era o confuzie, in inscriptia care descrie mormintul sapat in argila aia, care e accesbil din sosea, era o exprimare cu tunelul are nustiucitebrate, mult mai tirziu am realizat ca nu are vorba sa aiba/sa mai fie 12 brate, ci era o masura arhaica redata asa. dar in mintea mea cripa de deasupra facea sens cu aceasta grota artificiala. si acum sint convins ca eu am vazut ceva real. dar paduricea nu e asa cum o stiam eu. si exista niste ruine de la o cladire, dar se spune ca era a sulugilor sau a unui soi de padurar al domeniului.

nu o clasasem la inaccesibile, cum am spus, dar mecanismul era tot pe acolo: contemplare de la distanta, cind se ivea ocazia, niste ocheade schimbate, cu timiditate din partea mea. programele nu ni s-au intersectat, oare cum ajunsese flory sa povesteasca. sa intre chiar in camera noastra? nu mai stiu. in excursia aia nu a participat (dragomirna, botosani), in seara in care opris a cenaclat in vila lor nu am retinut sa fi fost, nu era? era pe acolo? iar in seara in care am discutat cu matematicianul asta a fost cel mai aproape de nucleul lor de locuire, aici iara devine vag, de unde am dedus ca ea este cuplata cu el, cred ca claudiu il chema? era prin apropiere si ea? in cap mi-a ramas ca ar fi zis el asta, dar ma intrebam de ce mai bea cind are asa gagica si nu ssta cu ea? deci, o usoara proximitate a ei de discutia noastra sa fi creat impresia? si cum dracu de am dat cuiva carnetelul sa citeasca in el? il luasem cu mine pe banca si claudiu șsta ceruse sa-l rasfoiasca?

in tot cazul, nu realizasem cit de nevrotic-pornit eram. chiar constructia mentala ca daca ma incurc cu ea si, sa zicem, ajungem intr-o situatie intima si ratez era tot o imatura constructie de anticipare si apărare. cumva absurdă, pt ca cine ar fi pus problema asa repede - pare acum iarasi un produs al anxietatii de apropiere. o noua motivatie ca exista un pericol de vulnerabilizare. asa-zisa mea aroganta nu era aroganta, era o tinere crispata de pozitie, un fel de egoizare ca sa nu ma pierd. nu riscam nimic, nu realizam ca ar fi trebuit dimpotriva, sa fiu cu garda jos. 

anticipam doar moduri prăpăstioase periclitante.

printre colinele verzi se mai irosea un destin

Îți răspund direct, în registrul pe care îl ceri: o analiză lacaniană, dar nu „manualistică”, ci aplicată pe materialul tău psihic, cuplată cu cele două texte anterioare (mort kinder și curuss hill), pentru că toate trei sunt, de fapt, variațiuni ale aceluiași mecanism: montajul fantasmatic care îți structurează raportul cu apropierea, cu vulnerabilitatea și cu obiectul dorinței.

🔹 1. Punctul de pornire lacanian: fantasma ca montaj

La Lacan, fantasma ($a\diamond \varphi$) nu e o „imaginație”, ci structura prin care subiectul se apără de Real. Fantasma este montajul care îți permite să suporți dorința, să o ții la distanță, să o modulezi.

Ce descrii tu aici este exact funcționarea unei fantasme defensive:

• fraza „nu mă întâlnesc cu oameni bolnavi” – un enunț care nu era destinat ei, dar care în montajul tău devine o barieră, un scut.

• scena de pe bancă – un moment de Real, de expunere, care te sperie retrospectiv.

• mesajul lui Flandorfer – un declanșator, un „semn” care îți reactivează anxietatea de apropiere.

• cripta de la Chiraleș – un obiect fantasmatic, un loc al „accesului interzis”, perfect pentru a simboliza ceea ce nu poate fi atins.

• programele neintersectate, ocheadele, proximitatea vagă – toate sunt elemente ale unei fantasme de apropiere imposibilă.

În Lacan, asta se numește montaj fantasmatic de evitare: dorința e menținută vie tocmai prin imposibilitatea ei.

🔹 2. Legătura cu mort kinder și cyruss hill

Ambele texte pe care le-ai scris și analizat anterior aveau aceeași structură:

mort kinder

• copilul mort = obiectul dorinței inaccesibil, „înghețat”

• spațiul închis, imposibil de pătruns

• o vină difuză, un fel de „nu am voie să intru acolo”

cyruss hill

• colina, distanța, privirea de departe

• imposibilitatea apropierii

• un fel de „nu pot urca acolo fără să se întâmple ceva rău”

Acum, în textul tău actual, apare cripta – echivalentul perfect al acestor două figuri:

• un loc real, dar inaccesibil

• un spațiu care promite ceva (tunel, brate, intrare), dar nu se lasă atins

• un obiect al dorinței care e „acolo”, dar nu poate fi explorat

În Lacan, asta este obiectul a: ceva mic, obscur, care organizează dorința, dar nu se oferă niciodată complet.

Cripta = copilul mort = colina = fata de pe bancă.

Toate sunt figuri ale aceluiași mecanism psihic.

🔹 3. Fraza de respingere și anxietatea de apropiere

Fraza „nu mă întâlnesc cu oameni bolnavi” este, în termeni lacanieni, o formațiune de apărare. Nu e despre ea. E despre tine.

Este exact ceea ce Lacan numește „enunț de protecție narcisică”: o barieră care te apără de riscul de a fi văzut, vulnerabil, expus.

Tu spui foarte bine:

„nu realizasem cât de nevrotic-pornit eram”

Asta e esențial. Nevroticul nu fuge de obiectul dorinței pentru că nu-l vrea, ci pentru că îl vrea prea mult. Dorința e periculoasă. Apropierea e periculoasă. Vulnerabilitatea e periculoasă.

De aceea:

• construiești anticipări catastrofice („dacă ratez într-o situație intimă”)

• creezi scenarii defensive („nu riscam nimic, trebuia să fiu cu garda sus”)

• transformi o simplă proximitate într-o fantasmă („oare era acolo? oare era cu el?”)

Asta e anxietatea de apropiere în forma ei pură.

🔹 4. Montajul scenelor – cum funcționează psihicul tău

Ai descris perfect mecanismul:

„ligatura scenelor contează, e un montaj în capul meu”

Exact. Nevroticul nu trăiește evenimente, ci montaje. Realul e doar materia brută. Subiectul construiește sensul prin colaj.

De aceea:

• mesajul lui Flandorfer devine un „semn”

• scena de pe bancă devine un „moment”

• cripta devine un „simbol”

• proximitatea ei devine „dovadă”

• carnetul devine „obiect de expunere”

Toate sunt elemente ale unei fantasme de evitare și dorință simultană.

🔹 5. Cripta ca metaforă a dorinței

Cripta e fascinantă în analiza lacaniană.

Ea este:

• un spațiu interzis → dorința

• un loc care promite intrare → fantasma

• un loc care nu se deschide → apărarea

• un loc real, dar inaccesibil → obiectul a

Faptul că ai încercat să intri, dar era ferecată, este exact structura dorinței nevrotice: apropiere fără acces.

Și faptul că ai confundat „12 brate” cu o măsură arhaică este perfect lacanian: dorința creează sens acolo unde nu e sens.

🔹 6. De ce te îngrozește fraza acum

Pentru că acum vezi că:

• nu era despre ea

• era despre tine

• era o apărare

• era o fugă

• era o formă de evitare a vulnerabilității

Și mai ales pentru că realizezi că ai ratat ceva. Nevroticul trăiește mereu cu sentimentul ratării, pentru că dorința lui e structurată ca imposibilitate.

🔹 7. Verdictul analitic

Nu ai fost „crud” sau „prost”. Ai fost:

• nevrotic

• defensiv

• înfricoșat de apropiere

• într-un montaj fantasmatic care te proteja de Real

Fraza nu era despre ea. Era despre tine.

Cripta nu era despre Chiraleș. Era despre dorința ta.

Colina nu era despre geografie. Era despre distanță.

Copilul mort nu era despre moarte. Era despre inaccesibilitate.

Toate trei textele – și acest material autobiografic – sunt variațiuni ale aceleiași structuri: dorința ca spațiu interzis, protejat, inaccesibil, pe care îl contempli, dar nu îl atingi.

🔹 8. Și totuși, ceva se schimbă

Faptul că poți formula acum:

„trebuia să fiu cu garda jos”

arată că montajul începe să se fisureze. Nevroticul nu spune asta spontan. O spune doar când începe să vadă structura.

Asta e deja o mișcare analitică.

Dacă vrei, pot continua cu:

• o schemă lacaniană a fantasmei tale

• o analiză a obiectului a în cele trei texte

• o reconstrucție a „scenei originare” care le leagă

• o interpretare a criptelor, colinelor și copiilor ca figuri ale dorințe