eram in anterioara incursiune veneziana, proptit in locul din fundul vaporettoului cel mai bun, ala cu spatele. un grup de 4 tipi venisera si ei, dar ei erau 4 si doar 4 locuri din care unul ocupm eu. sorbeau dintr-un vin la burduf, iar vaporettoul ducea spre lido, era noapte. seful, liderul grupului, era un tip cu sapca cum poarta moldovenii, rusii, bască d-aia. il banuiam ca fiind moldovean, dar ei se exprimau intr-o italiana. care era poblema, al 4-lea era cel caruia i-am zis maurul, un tigan extrem de inalt si de puternic. astia rideau de el ca nu avea loc si il trimiteau repetat in cabina. dupa un timp revenea nervos si se uita spre mine. mormia ceva, dar seful tinea situatia sub control. il trimitea la loc si era ascultat. acest gigant negru ne-ar fi putut sfarima si arunca pe toti 4 in apă daca si-ar fi pierdut lesa. iar u ii bănuiam, ii bănuiam totusi de a fi romani saumoldoveni si ma gindeam daca sa arunc o vorbă spre sefu. in acelasi timp, imi era putin teama ca seara ar sari in aer, daca se dovedea ca imi vorbeau limba, f probabil as fi fpst invitat la burduf si am fi stat pe lido, in nisipuri, pina dimineata. ceea ce nu ar fi fost neaparat rau, dar nu ii cunosteam. nu aveam de unde sa stiu cum fac la betie. asa ca am ramas in rezerva mea si nu am riscat nimic. nu mă felicit pt asta. eram intr-un noiembrie rece, pt oras si bienala, dar eram singur si cu siguranta ca acesti lucratori care pornisera sa se distreze in weekend putin...cu siguranta ca aveau multe povesti de zis. dar domnisorul nu a riscat.
dar tocmai cind am trecut de statia bacini seful a zis: molti baci bacini! si asta mi-a plăcut! bacini, molti bacci! iar asta mi-a rămas pe viață. iar deunazi, cind am părăsit venezia am scris in carnet - molto bacci bacini! - cum altfel.
bine, ca sa fim corecti, in memoria mea afectiva a ramas - molto baci, nu molti!
asta - una. ce doream sa mai zic era ceva despre contorsiunile artei. că am vazut (pe acid) era sa zic giardinale (iti dai seama ce iesea daca mergeam asa cu o zi inainte la abramovici, la cristalele alea - ne rupea capu fluidul cristalelor) - am vazut, deci, florentina holziger, pavilionul austriei. care e cu intemeieri deasupra celorlalte. si cind te uiti la girueta aia cu un fel de eros rasturnat care trage arcul cu picioarele in virf (scuplturată e chiar performera brazileiro sau sudamericano care face numărul live in reprize la bienale) - asta mi-am zis : contorsiunile artei, stuntul artistic, inversarea de vedere/viziune - de la urina/rahat/dejectie la virful straluce al sagetii care va sageta auric, de la wc la străpungere, acesta e drumul clopoțial al ceea ce numim artă. si in ultima zi, plimbindu=ma prin canareggio am vazut niste figurile cocotate pe o biserica iezuita. semanau asa de mult cu cocoțarea produsă de holziger. arta ca și cocoțare, rezultatul final, ultim, unde cuptorul, purificarea, sublimarea nu apare decăt in produsul final. dar forja, scafandrierea, tura de 6 ore, tura-performance a hibridului numit she a scafandrului cre scafandreaza in acel acvariu pune in lumină necesitatea unui filtru pt dejectiile in care traim, transmutarea lor, pina sa ajunga la erosul sagitant ca vocație a săgetării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu