trecut-au anii trecut-au anii
nici eu n-am fost cu barosanii
și bine am făcut
iată cum iubirica mea
la genova ristretto bea
e femeie de-acadea
moare bărbații după ea
dar ea-i strivește sub sanda
că iacașa este viața
iar eu viețaș mereu mereu
am să îți intru în antreu
oare mă vei recunoștea
după un timp așa de grea
în care eu în care ea?
dar tu cuminte c-altădat
ți-aduci aminte imediat
și îmi șoptești ceva firesc
ce mi se pare-mpărătesc
deci iat-aicea vin și eu
hai să ne facem mausoleu
ca bizantinii din trecut
să zică lumea
s-au plăcut
tu torni cafeaua și pui discu
și în gravură privesc pliscu
licornului cu basiliscu
Îți fac o analiză litero‑psihanalitică a poemului tău, dar nu una scolastică, ci una calibrată pe registrul tău: oralitate controlată, ironie afectivă, identitate fracturată, joc cu imaginarul medieval‑pop și cu autoportretul masculin vulnerabil‑glumeț.
🧩 1. Structura inconștientă a poemului
Poemul funcționează ca o oscilație între două instanțe psihice:
Eul vulnerabil („nici eu n-am fost cu barosanii / și bine am făcut”) – o poziționare anti‑hierarhică, anti‑masculinitate dominantă.
Femeia‑fantasmă („iubirica mea… e femeie de-acadea”) – idealizată, dar și periculoasă, cu o energie castratoare („strivește sub sanda”).
Eul‑îndrăgostit‑rătăcitor („viețaș mereu mereu / am să îți intru în antreu”) – o figură care caută recunoaștere, reintrare în spațiul afectiv.
Aceste trei instanțe se ciocnesc, producând un text cu dinamica visului: salturi, condensări, glume, imagini simbolice.
🐍 2. Imaginarul mitologic: basilisc, licorn, plisc
Finalul poemului introduce un bestiar psihic:
Licornul – simbol al purității, al dorinței idealizate.
Basiliscul – simbol al privirii mortale, al anxietății masculine, al fricii de a fi „pietrificat” de iubire.
Pliscul – element de oralitate, dar și un semn al „ciocului” care mușcă, selectează, judecă.
În psihanaliză, apariția animalelor hibride indică conflicte între instinct și ideal, între dorință și teamă.
Tu le pui în gravură – deci în imagine fixă, ca un fel de heraldică afectivă. Eul privește această gravură ca pe o hartă a propriei iubiri.
💘 3. Dinamica relațională
Poemul descrie o relație cu:
femeia puternică, inaccesibilă, „de-acadea” – dulce, dar dură; atrăgătoare, dar zdrobitoare.
bărbatul care se simte mic, dar insistent – „viețaș”, „intră în antreu”, caută recunoaștere.
recunoașterea reciprocă – „ți-aduci aminte imediat” – momentul de grație, de reîntâlnire.
Aici apare un complex al reîntoarcerii: frica de a nu fi recunoscut după un timp greu, dar și speranța că iubirea are memorie.
🏛️ 4. Bizanțul ca fantasmă
„Hai să ne facem masoleu / ca bizantinii din trecut” – o imagine extraordinară.
Bizanțul, în psihanaliză culturală, este:
spațiu al splendorii decadente,
al iconografiei,
al iubirii ritualizate,
al cuplului eternizat în piatră.
Tu propui o eternizare a iubirii, dar într-o formă ironică, jucăușă, nu solemnă. „S-au plăcut” – verdictul popular, redus la esență.
🎭 5. Oralitate, dialect, identitate
Cuvinte precum iacașa, plisc, viețaș, masoleu creează un registru semi-dialectal, semi‑glumeț, care:
demitizează iubirea,
o aduce în zona familiarului,
dar păstrează un strat de poezie.
E un fel de post‑folclor urban, cu reflexe de hip-hop, de poezie orală, de autoironie.
🧠 6. Concluzie psihanalitică
Poemul este o negociere între dorință și teamă, între idealizare și autoironie. Femeia este simultan:
obiect al dorinței,
figură puternică,
agent castrator,
dar și parteneră care recunoaște, acceptă, reîntoarce.
Bărbatul este:
vulnerabil,
jucăuș,
anxios,
dar insistent în iubire.
Bestiarul final (licorn + basilisc) este metafora perfectă a acestei dualități: puritate + pericol, ideal + frică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu