pentru că luptm cu duritate împotriva bestiilor evreiesti si americane, o sa reproduc aici un superb text scris pe 8 martie de don professor radu stefanescu in evz:
” Dragi lupi, padawani şi hobbiţi, mi-ați tot pus întrebări cu privire la Iran. Multe. Nu am făcut un secret din faptul că am trăit în Iran, printre iranieni, nu între zidurile ambasadei, cam șapte ani de zile. Așa că iată Dosarul Iran, ca să înțelegeți mai bine despre ce este vorba.
În jurul anului 1.500 înainte de Hristos, platoul iranian a fost colonizat de triburi ariene, venite din stepa Asiei Centrale. Aduceau o tehnologie superioară civilizaţiilor neolitice ale Elamului, Mesopotamiei şi văii Indusului. Un grup de arieni, mezii, s-au stabilit în nord-vestul podişului, iar parţii în est. Probabil că ne mai amintim din cartea de istorie de profetul Zoroastru, de regii Cirus şi Darius, de capitala Persepolis, de lupta de la Marathon din 490 înainte de Hristos dintre hopliţii greci şi nenumăratele armate persane.
Apoi de Alexandru cel Mare şi frumoasa Roxana. De puternicul regat al parţilor şi dinastia achmeidă care a rezistat iscusinţei şi tehnologiei militare romane, cea mai bună a tuturor timpurilor. De dinastia sassanizilor, începând din 224, care a rezistat cinci secole presiunii formidabile, militare şi ideologice a Bizanţului, dar a sucombat în faţa triburilor sălbatice ale hunilor albi.
Când cu ajutorul Bizanţului, când împotriva lui, când cu turcii, dinastia sassanidă a rezistat până în 641 când a căzut sub loviturile arabilor musulmani, care nu erau prea învăţaţi, dar erau excelenţi războinici şi motivaţi de adevărul noii religii pe care o răspândeau. Sprijinită de stat, religia musulmană a luat locul, destul de repede, dar nu în întregime, zoroastrianismului.
Califatul arab de la Damasc şi apoi de la Bagdad, Omeiazii şi Abbasizii, conduc destinele poporului iranian până în secolul X când pe scena politică reapare o nouă forţă, o sectă şiită, de care legenda spune că reînnoda o tradiţie veche de peste o mie cinci sute de ani, Frăţia Albă, - Bătrânul din Munte din fortăreaţa Alamud, din munţii de nord ai Iranului. Formidabilii călugări-războinici, dervişii sufi sau buida, foarte puţini, dar cunoscători ai ştiinţelor secrete (legenda spune că 12 dintre ei au distrus o armată arabă de 50.000 de ostaşi) cuceresc în 945 Bagdadul şi controlează pe faţă Iranul şi Irakul până în secolul XII. Ceva s-a întîmplat în acel secol al X-lea. Se pare că iranienii au realizat că sunt o mare naţiune, că au o conştiinţă naţională.
Spiritul nemuritor al rasei s-a ilustrat prin apariţia, în secolul al X-lea a literaturii culte iraniene prin poeziile lui Rudaki şi Ferdousi. Dar începe epoca marilor năvălitori: tot felul de turci, mongolii, afganii, uzbecii au distrus bogatele oraşe şi au jefuit populaţia. Totuşi, mai este timp pentru marea cultură – aşa apar nume ca Omar Khayyam, Hafez sau Saadi.
Abia în secolul XVI, un Mihai Viteazul iranian pe nume Ismail, pe valul speranţelor şi revoltelor populare se proclamă şah şi imam şi stabileşte doctrina şiia ca religie oficială a Iranului. Ismail I este primul şah al dinastiei safavidă (1501 – 1736). Celebrul şah, Abbas, reconstruieşte oraşele, mai strălucitoare ca înainte, trasează noi drumuri, stabileşte un nou guvern şi o nouă putere centrală. Mare amator de arhitectură fină şi construcţii elegante, Şah Abbas îşi stabileşte capitala la Isfahan, care devine unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Clădirile, palatele şi moscheea regală, la fel ca şi imensa piaţă unde se juca polo, există încă la Isfahan spre deliciul turiştilor.
Dinastia safavidă este distrusă de o năvălire a afganilor. Pentru o scurtă perioadă de timp, sub Şahul Nader (1736-1747) Iranul redevine o putere militară şi cucereşte India recâştigând unul dintre simbolurile puterii şahilor: Tronul Păunului, o imensă bijuterie din aur şi pietre preţioase, se găseşte în prezent într-un muzeu din Teheran – capitală din anul 1788. După moartea lui Nader, Iranul străbate o perioadă tulbure de războaie civile care au slăbit mult ţara.
De prin 1790 dinastia Quajarilor iese victorioasă şi conduce ţara până la Primul Război Mondial. Până la începutul secolului XIX, Iranul nu a avut, practic, legături sau probleme teritoriale cu puterile europene. Profitând de slăbiciunea puterii centrale iraniene şi promovând politica expansionistă din acele timpuri, Rusia ţaristă şi Anglia se amestecă în spaţiul şi problemele iraniene. Astfel, Rusia ocupă partea de nord a Iranului până la râul Aras, iar Marea Britanie obţine în 1901 drepturi exclusive pentru comercializarea zăcămintelor de petrol. De fapt, tot secolul XIX a fost marcat de lupta dintre Rusia şi Anglia pentru hegemonie în Iran.
Creşterea influenţei străine în ţară, adică sărăcia, corupţia, denaţionalizarea, lipsa de speranţă, slăbiciunea evidentă a statului iranian a dus la o puternică mişcare naţionalistă, la începutul secolului XX. Astfel în anul 1906, după o primă răbufnire revoluţionară, se convoacă primul Majlis, Adunarea Naţională, care a întocmit o Constituţie liberală. În 1907 se închie un tratat secret anglo-rus care împarte Iranul în două sfere de influenţă.
După victoria revoluţiei bolşevice, în 1917, englezii denunţă public unilateral tratatul şi aşa află şi iranienii cum erau împărţiţi de marile puteri, pe faţă, în scris şi fără nicio ruşine. Reacţia populară nu se lasă aşteptată şi, pe fondul unor puternice convulsii sociale, în anul 1921, Reza Khan, un ofiţer, dă o lovitură de stat şi se proclamă şah ereditar. Dorind să contrabalanseze influenţele Angliei şi a noii puteri militariste a Sovietelor, care moştenise aceeaşi poftă de teritorii de la Rusia ţaristă, Reza Pahlavi încearcă să se apropie de noua stea a Europei, Germania nazistă. Acest lucru este sancţionat imediat şi, la două luni de la atacul Germaniei împotriva URSS, armatele sovietice şi britanice ocupă Iranul. Reza Şah este obligat să abdice, la 16 septembrie 1941, în favoarea fiului său, Mohamed Reza Pahlavi. Prin 1942 apar şi trupele americane motivând că trebuie să protejeze căile de aprovizionare către frontul rusesc.
Trupele de ocupaţie americane nu au părăsit Iranul decât 40 de ani mai târziu, obligate de Revoluția islamică. După bunul lor obicei, la sfârşitul războiului, sovieticii comit nişte republici populare pe teritoriu iranian: Republica Populară a Azerbaidjanului şi Republica Populară a Kurdistanului. Iranienii reuşesc să recupereze doar o parte a teritoriului, restul rămâne cum se vede şi astăzi pe hartă.
În anii ’50 apare o puternică mişcare naţionalistă al cărui principal exponent a fost primul ministru Mosaddeq şi care reuşeşte să naţionalizeze industria petrolieră în 1951. Cu toată blocada britanică şi cu opoziţia făţişă a şahului, curentul reformator continuă.
În 1952 şahul părăseşte ţara, dar revine peste un an, când forţele pro monarhiste, sprijinite de americani şi britanici răstornă guvernul ales democratic. De fapt acest episod constituie cheia politicii moderne iraniene. Nu se poate spune că Şahul nu a fost un foarte bun patriot şi că nu dorea binele ţării, cum nu se poate spune despre curentul reformator islamic că nu dorea modernizarea şi progresul ţării. Au diferit doar metodele folosite.
Dacă Şahul Reza a fost un despot luminat, care nu prea se sinchisea de legi, dar care dorea o schimbare rapidă şi o dezvoltare fulminantă a ţării, cu ajutor străin occidental, chiar cu preţul renunţării la valorile naţionale – nu acelaşi lucru dorea poporul şi clerul.
După sute de ani de ocupaţie străină, mai vizibilă sau mai puţin apăsătoare, poporul dorea să fie liber şi independent. Nu prea a contat faptul că în deceniul al şaptelea Iranul a devenit lider regional, jandarmul Golfului, şi că dispunea de a cincea armată, ca putere, în lume. Repetatele încercări de suprimare ale şahului, creşterea presiunii făcute de poliţia politică asupra populaţiei, demonstraţiile studenţeşti, protestele aripii conservatoare religioase, dar în primul rînd dorinţa poporului de libertate şi independenţă reală au condus la Revoluţia din 11 februarie 1979. Revoluția a fost îndreptată în primul rând împotriva ocupației SUA și prin ricoșeu și asupra șahului.
Figura centrală a revoluţiei, unul dintre marii lideri mondiali ai tuturor timpurilor, Imamul Khomeini se întoarce în Iran, la 1 februarie 1979, după decenii de exil. Şahul părăsise Iranul la 16 ianuarie. După o perioadă de cîteva zile de confruntări cu arma în mînă dintre diferitele facţiuni şi curente populare sau politice şi dintre unele corpuri de armată, în noaptea de 1 aprilie 1979 Ayatollahul Khomeini proclamă Republica Islamică Iran.
Din punct de vedere politic acţiunea a fost singura care putea să rezolve sau să conducă către o soluţionare viitoare ale marilor probleme ale Iranului şi în primul rînd evitarea hegemoniei străine. Prin enunţarea faptului că religia devine izvor de drept în Iran, Ayatollahul, care va rămăne în istorie ca exemplu de integritate şi consecvenţă a propriilor păreri politice, a dat năvalnicului popor iranian singura lege acceptată de toată lumea : Coranul. Pe de altă parte a constituit o clasă politică nouă, clerul - neapărat naţionalistă, conservatoare, prin jurămînt cinstită şi dedicată pînă la moarte respectării legilor Coranului. Cu o clasă politică curată şi cu o republică care nu putea fi înghiţită nici de blocul comunist nici de cel capitalist, pentru că era altceva, Iranul a pornit la drum.
Petrol și Caviar
Iranul este o ţară bogată, aş putea spune îngrozitor de bogată. Poate în primul rînd pentru ca are 10% din rezervele mondiale de petrol, din cel de bună calitate şi uşor de extras, şi este a doua ţară din lume în ceea ce priveşte gazele naturale. Dar tot podişul iranian este un muzeu geologic: aur, argint, fier, crom, vanadiu, uraniu.
Apoi urmează caviarul din Marea Caspică şi covoarele care au făcut gloria nemuritoare a Persiei. Autoturisme moderne, industrie petrochimică, agricultura, sunt numai cîteva surse alternative de venit naţional. Problemele actuale ale Iranului sunt creşterea ocupării forţei de muncă în condiţiile unei adevărate explozii demografice (în ultimii ani populaţia Iranului, practic s-a dublat, ajungînd în 2022 la aprope 80 de milioane de locuitori) şi balansarea corectă a cererii cu oferta.
Din nefericire nu au fost lăsați în pace. Pe 22 septembrie 1980 Irakul, sprijinit în primul rând de SUA, atacă Iranul. A urmat un război urât de tipul primului Război Mondial, terminat la 20 august 1988.
A fost prima încercare a SUA să distrugă Republica Islamică Iran. Trebuia să oprească Revoluția Islamică și să distrugă sistemul, cum au făcut ceva mai târziu cu Iugoslavia. Aceste două țări, Iugoslavia și Iran erau un ”exemplu prost” pentru celelalte țări ale lumii, din punctul de vedere al SUA. Erau două state independente, care nu făceau parte din niciun bloc politic și militar și nu erau nici capitaliste, nici comuniste. SUA mai aveau coșmarul ”Blocului celor 77” de la ONU în care 77 de state se raliaseră după principiile Iugoslaviei de nealiniere, cooperare și pace. Totuși se credea, în State, în ”teoria convergenței” care spunea că sistemele politice vor evolua către stări similare, compatibile.
911 a schimbat totul, s-a trecut la morala războiului. Au început sancțiunile economice împotriva Iranului, care au băgat țara în recesiune. De exemplu cursul rialului. Pe 4 august 1983 când am ajuns în Iran, cursul era 4 riali pentru un dolar. Cu diurna pe o zi puteam să cumpăr trei grame de aur fin. Astăzi, după o inflație uriașă, se plătește cam un milion și jumătate de riali pentru un dolar. Problemele Iranului sunt mari și diverse, dar au fost provocate artificial de SUA, în primul rând.
Ultimile evoluții cu începerea războiului pe 28 februarie vă sunt cunoscute, este imposibil să nu le luați în seamă. Asasinarea conducerii Iranului pune problema pe baze noi. Dar cine a fost ”liderul suprem”?
Seyyed Ali Hosseini Khamenei s-a născut în aprilie 1939 în Mashhad. A fost al doilea fiu al familiei sale. Tatăl său, Seyyed Javad Khamenei, a fost unul dintre savanții și juriștii vremii sale. Tatăl său s-a născut în Najaf și s-a mutat la Tabriz cu familia sa în copilărie.
După finalizarea studiilor preliminare, s-a mutat la Mashhad. Apoi a plecat la Najaf în 1966. Pe lângă predare, a preluat rolul de imam al rugăciunii de vineri la Moscheea Sadiqiha din bazarul din Mashhad. De asemenea, a fost unul dintre liderii de rugăciune ai Marii Moschei Goharshad.
Tatăl ayatollahului Khamenei, Seyyed Javad Khamenei, a murit pe 25 iunie 1986. Într-un mesaj de condoleanțe adresat ayatollahului Khamenei, imamul Khomeini l-a numit pe tatăl său un savant dedicat și de încredere.
Mama ayatollahului Khamenei, pe nume Khadijeh Mirdamadi, era pasionată de istorie și literatură. Ea a luptat împotriva regimului Pahlavi alături de copiii ei, în special cu ayatollahul Khamenei. Ayatollahul Khamenei a spus că mama sa era interesată de Hafez, faimosul poet iranian.
Pe când avea doar patru ani, a început să învețe Coranul. Pasiunea sa sinceră pentru studiile religioase și încurajarea părinților l-au motivat să studieze teologia la Școala Soleiman Khan. Concomitent cu studiile teologice, și-a continuat studiile la liceu.
Seminarul Najaf
Într-o scurtă călătorie în orașul sanctuar Najaf din Irak, împreună cu familia sa, în 1957, a urmat cursurile unor seminariști precum ayatollahul Seyyed Mohsen Hakim, Seyyed Abolqassem Khouie, Seyyed Mahmoud Shahroudi și alții. Cu toate acestea, după mai puțin de un an, tatăl său s-a întors la Mashhad, iar în 1958 a mers la Seminarul din Qom pentru a-și continua studiile teologice.
Seminarul Qom
În Seminarul din Qom a fost elevul lui Haj Agha Hossein Boroujerdi, Imam Khomeini, Haj Sheikh Morteza Ha'eri Shirazi, Seyyed Mohammad Mohaqeq-Damad și Allameh Tabatabayee.
În 1954, s-a întors la Mashhad pentru a-și ajuta tatăl, care se confrunta cu o problemă cu vederea. În timp ce se afla la Mashhad, a urmat cursurile ayatollahului Milani, curs care a continuat până în 1970.
În Mashhad, a început să predea filozofia islamică tinerilor, în special studenților universitari. Din interpretarea sa a Coranului, studenții săi au învățat despre necesitatea stabilirii unui guvern în țară bazat pe principiile Islamului. Învățăturile sale au continuat până în 1978 (cu un an înainte de Revoluția Islamică), când a fost exilat la Iranshahr, în provincia sud-estică Sistan-Balouchestan. Cursurile sale de seminar despre interpretarea Coranului au continuat și în timpul președinției și conducerii sale.
Figură literară
Ayatollahul Khamenei era interesat de poezie și literatură. De asemenea, era pasionat de romane și povestiri scurte. Citea cele mai cunoscute romane și povestiri scurte din lume. Ayatollahul a fost, de asemenea, critic literar și a intrat în contact cu mulți dintre scriitorii și intelectualii timpului său. În timp ce se afla la Mashhad, a participat la numeroase asociații literare cu participarea unor mari poeți. Nu a fost doar critic de poezie, ci a compus și poezii în ultimii ani. De asemenea, studia cărți de istorie și avea cunoștințe solide de istorie modernă.
Lucrări
Și-a început cercetările și scrierile când era student la teologie. A scris și tradus câteva cărți înainte de Revoluția Islamică. Printre cărțile și cercetările sale se numără: „Schițe generale ale gândirii islamice în Coran”, „Răbdare” și „Un raport despre trecutul istoric și starea prezentă a Seminarului Qom”. De asemenea, a tradus cărți intitulate „Imam Hassan Pacea: Cea mai magnifică flexibilitate eroică a istoriei”, scrisă de șeicul Rezi Al-e Yassin; și „Musulmanii în Mișcarea pentru Eliberare a Indiei”, scrisă de Abdul Man'am al-Nemer.
Viața politică și socială
Ayatollahul Khamenei a intrat în activități politice după întâlnirea sa cu Seyyed Mojtaba Navab Safavi la Mashhad, întâlnire care i-a inspirat pentru prima dată spiritul revoluționar. De asemenea, l-a întâlnit pe imamul Khomeini în 1957. Cu toate acestea, personalitatea politică a imamului Khomeini i-a fost dezvăluită ulterior.
A fost închis în iunie 1963 la Mashhad, după ce imamul Khomeini i-a cerut să conștientizeze oamenii cu privire la necesitatea luptei împotriva regimului Pahlavi. După eliberarea din închisoare, și-a continuat luptele politice. Împreună cu alți clerici, în ianuarie 1963, a trimis o scrisoare ayatollahului Mahmoud Taleqani, Mehdi Bazargan și Yadollah Sahabi, care fuseseră închiși pentru susținerea imamului Khomeini.
Ayatollahul Khamenei s-a numărat, de asemenea, printre clericii din provincia Khorasan care au scris o scrisoare prim-ministrului Hassan Ali Mansour în semn de protest față de atacul asupra imamului Khomeini.
El s-a numărat, de asemenea, printre clericii care au scris o scrisoare în februarie 1964 guvernului lui Amir Abbas Hoveida, în semn de protest față de situația din țară și de trimiterea imamului Khomeini în exil în Turcia.
Ayatollahul Khamenei s-a numărat, de asemenea, printre cei 11 clerici, inclusiv Abdolrahim Rabani Shirazi, Ebrahim Amini, Hossein Ali Montazeri și Akbar Hashemi Rafsanjani, care au format un grup de 11 membri, înființat cu scopul de a reforma și împuternici Seminarul Qom în lupta împotriva regimului Pahlavi.
De asemenea, a fost închis pentru apartenența sa la grupul de 11 membri.
În lupta sa împotriva regimului Pahlavi, a ținut discursuri în anumite locuri politico-islamice din Teheran, inclusiv Hosseinieh Ershad și Moscheea Al-Javad din Teheran.
De asemenea, a fost închis de trei ori în 1971 din cauza protestelor față de ceremoniile de celebrare a 2500 de ani de monarhie din Iran.
În opinia SAVAK (organismul de informații și securitate al regimului Pahlavi), personalități precum ayatollahul Khamenei s-au numărat printre savanții și intelectualii Seminarului Qom care au fost în contact cu tinerii, inclusiv studenții, și au promovat opiniile imamului Khomeini și au făcut încercări de a-i sensibiliza pe studenții la teologie cu privire la afacerile politice și sociale.
În 1974, s-a adresat oamenilor din Moscheea Javid din Teheran, numindu-l unul dintre principalele centre ale luptei împotriva regimului Pahlavi. În urma discursului său, a fost închis. SAVAK a spus că motivul închisorii a fost inițiativa sa de a înființa un grup social pentru organizarea luptelor împotriva sistemului de guvernământ și utilizarea oportunităților pentru promovarea mișcării islamice din Mashhad.
A fost eliberat din închisoare în septembrie 1975, dar a fost pus sub o supraveghere strictă. Cu toate acestea, ayatollahul Khamenei și-a continuat activitățile politice și religioase.
După moartea lui Seyyed Mostafa Khomeini în septembrie 1977 la Najaf, acesta, împreună cu alți clerici, a organizat o ceremonie de comemorare pentru acesta în Moscheea Mollah Hashem și i-a transmis un mesaj de condoleanțe imamului Khomeini.
Ca reacție la această mișcare, anumiți oponenți celebri ai regimului, inclusiv ayatollahul Khamenei, au fost exilați. El a fost exilat la Iranshahr timp de trei ani. Datorită interacțiunii sale cu publicul din orașul populat de sunniți, a fost foarte iubit de oameni.
În timpul exilului imamului Khomeini în Franța, ayatollahul Khamenei, împreună cu o serie de alți clerici din Mashhad, au considerat prezența imamului Khomeini în țară ca o oportunitate de a crea speranță în inimile oamenilor și i-au cerut într-o scrisoare să emită decretul necesar pentru campania împotriva regimului Pahlavi. De asemenea, au cerut întoarcerea imamului Khomeini în Iran.
În decembrie 1978, a ținut un discurs aprins împotriva regimului Pahlavi în sprijinul imamului Khomeini, cu participarea entuziastă a oamenilor din Mashhad, care a coincis cu ritualurile Ashura.
Odată cu căderea accelerată a regimului Pahlavi și cu apariția victoriei mișcării islamice, imamul Khomeini a ordonat formarea Consiliului Revoluției Islamice, iar ayatollahul Khamenei a devenit membru al consiliului printr-un decret al imamului Khomeini. Ulterior, a părăsit Mashhadul pentru a se muta la Teheran. Împreună cu demnitari precum ayatollahul Mohammad Hossein Beheshti și Morteza Motahari, a depus eforturi finale serioase pentru victoria Revoluției Islamice.
Pe lângă apartenența la Consiliul Revoluției, ayatollahul Khamenei, împreună cu ayatollahul Beheshti și Akbar Hashmi Rafsanjani, Mousavi Ardabili și Mohammad Reza Bahonar, au format Partidul Revoluției Islamice pe 18 februarie 1979.
De asemenea, a fost ales al treilea secretar general al Partidului Republicii Islamice, după ayatollahul Beheshti și Bahonar, în septembrie 1981.
Liderul rugăciunii de vineri de la Teheran
Datorită talentului și competenței sale deosebite, imamul Khomeini a fost numit conducător al rugăciunii de vineri din Teheran pe 18 ianuarie 1980. A păstrat această funcție toată viața.
Servind ca legislator
Ayatollahul a fost ales deputat din circumscripția electorală de la Teheran la primele alegeri parlamentare organizate după Revoluția Islamică, în martie 1980. A servit în Comitetul de Apărare al Majlisului (Adunarea Consultativă Islamică).
Prezența pe fronturile de război
Când armata lui Saddam Hussein a invadat Iranul în 1980, el a fost primul oficial care a anunțat la radio invazia Irakului în Iran. În prima zi a războiului, când Șeful Statului Major Întrunit al Forțelor Armate a format o ședință pentru a evalua situația, el a fost singura persoană, din rândul clericilor, care a acceptat să participe la consiliul de război.
În urma unui decret al Imamului Khomeini, Înaltul Consiliu al Apărării a fost însărcinat cu gestionarea problemelor legate de război, iar Ayatollahul Khamenei a fost numit consilier al Imamului în probleme de război.
Deși a fost prezent pe fronturile de război pentru a sparge asediul asupra Abadanului, el credea că este posibil să prevină căderea orașului Khoramshahr prin desfășurarea mai multor trupe de-a lungul orașului. Cu toate acestea, sfatul său a trecut neobservat de președintele de atunci, Abol-Hassan Banisadr.
În cei opt ani de război impus, el a fost responsabil de negocierile cu delegații islamici și internaționali care au făcut vizite în Iran ca intermediari pentru a pune capăt războiului. Prevenirea dizolvării Adunării Constituționale a Experților
În contextul încercărilor anumitor membri ai guvernului provizoriu de a dizolva Adunarea Constituțională a Experților, ayatollahul Khamenei s-a opus acestei mișcări. 15 membri ai cabinetului guvernului provizoriu aveau un plan de dizolvare a consiliului fără știrea imamului Khomeini. Aceștia își făcuseră planul de a demisiona dacă imamul îl respingea.
Ayatollahul Khamenei îl considera pe președintele Bani Sadr reprezentantul unei facțiuni politice care crea dezbinare și conflict între înalții oficiali. Cu toate acestea, Ayatollahul Khamenei nu și-a dezvăluit deschis opoziția față de Bani Sadr pentru a menține unitatea în societate.
Între 1980 și 1981, ayatollahul Khamenei a adoptat o poziție împotriva mișcării liberale conduse de Bani Sadr. De asemenea, el s-a opus mișcărilor facțiunii liberale conduse de Bani Sadr de a restabili legăturile cu SUA.
Ayatollahul Khamenei supraviețuiește unei tentative de asasinat
Pe 27 iunie 1981, ayatollahul Khamenei a supraviețuit unei tentative de asasinat în Moscheea Abouzar din sudul Teheranului. A fost grav rănit de o bombă plantată într-un casetofon.
Ayatollahul Khamenei a fost ales președinte cu 95% din voturi.
După asasinarea președintelui Mohammad Ali Rajaie - care a fost al doilea președinte al Iranului după Bani Sadr - comitetul central al Partidului Republicii Islamice și Societatea Profesorilor Seminarului Qom l-au susținut în unanimitate pe ayatollahul Khamenei drept candidat la președinție. Aceasta în timp ce ayatollahul însuși se opunea nominalizării sale la președinție. Pe 2 octombrie 1981, a fost ales președinte cu peste 95% din voturi și, prin urmare, a fost susținut de imamul Khomeini ca al treilea președinte al Revoluției Islamice.
Cu toate acestea, imamul Khomeini nu a fost dispus să candideze din nou la președinție pentru a doua oară din cauza divergențelor sale cu prim-ministrul (Mir Hossein Mousavi). Totuși, imamul Khomeini a spus că, candidatura este o datorie conform Sharia și a decis să candideze pentru acest post. Cu toate acestea, i-a spus imamului să-i dea autoritatea de a-și alege prim-ministrul preferat, iar imamul a fost de acord. Cu toate acestea, din cauza unor îngrijorări ale comandanților militari din timpul războiului cu privire la numirea altcuiva în funcția de prim-ministru, ayatollahul Khamenei a fost de acord să-l numească din nou pe Mir Hossein în funcția de prim-ministru.
În timpul președinției sale, politica externă a Iranului a fost extrem de activă. În calitate de președinte, ayatollahul Khamenei a efectuat vizite în Siria, în anumite state nord-africane, inclusiv Algeria, și în alte câteva țări africane, inclusiv Zimbabwe. Președintele a făcut, de asemenea, călătorii în Iugoslavia, în România și în China. Primul șef al Consiliului de Oportunitate
În urma divergențelor dintre Majlis (parlament) și Consiliul Gardienilor, ca răspuns la o scrisoare a șefilor celor trei ramuri ale guvernului, imamul Khomeini a fost de acord cu formarea Consiliului de Oportunitate la 6 februarie 1988. Ayatollahul Khamenei a fost șef al consiliului până la sfârșitul președinției sale.
Ca și în anii de după victoria Revoluției Islamice, inclusiv în timpul războiului lui Saddam Hussein împotriva Iranului în anii 1980, ayatollahul Khamenei a fost unul dintre cei mai apropiați consilieri și confidenți ai imamului Khomeini.
Pe 4 iunie 1989, în timp ce oficialii organizau procesiunea funerară pentru Imam Khomeini, ayatollahul Khamenei a citit voința divină a fondatorului Republicii Islamice în prezența oficialilor politici și militari. În după-amiaza aceleiași zile, Adunarea Experților a ținut o ședință pentru a alege următorul Lider.
Imamul Khomeini l-a descris pe ayatollahul Khamenei ca fiind un luptător de lungă durată pentru realizarea statului islamic, precum și o persoană profund dedicată Revoluției Islamice și sistemului Republicii Islamice. Fondatorul Republicii Islamice a lăudat, de asemenea, eforturile sale politice, culturale și executive ample depuse timp de decenii pentru stabilirea sistemului Republicii Islamice. Fondatorul Republicii Islamice l-a numit, de asemenea, un savant religios cu minte deschisă și un expert în conducere. Înainte de asasinarea sa, imamul Khamenei considerase de mult timp martiriul ca fiind cea mai înaltă expresie a credinței. El considera sacrificiul de sine măsura supremă a conducerii și a devotamentului față de principiile divine.
Într-un discurs rostit acum patru ani, liderul Revoluției Islamice din Iran a prezentat o viziune asupra conducerii, profund legată de ideea martiriului. Inspirându-se din istoria islamică timpurie, el a descris sacrificiul de sine nu ca pe un rezultat tragic, ci ca pe cea mai înaltă împlinire a credinței și datoriei, dovada supremă a devotamentului față de Dumnezeu și principii.
În centrul remarcilor sale s-a aflat o narațiune de la Amir al-Mu'minin (Imam Ali), transmisă de Imam al-Baqir. Relatarea vorbește despre un jurământ solemn între Imam Ali, unchiul său Hamza, fratele său Jafar și vărul său Ubaydah ibn Harith. Cei patru bărbați, a spus el, au făcut o promisiune conștientă lui Dumnezeu și Profetului, angajându-se să rămână statornici în luptă până la martiriu.
Trei dintre ei au îndeplinit în cele din urmă această promisiune. Conducătorul îl citează pe imamul Ali spunând că însoțitorii săi „au mers înaintea” lui, în timp ce el a rămas, „pe Dumnezeu, așteptând”. Pentru imamul Khamenei, acesta nu a fost pur și simplu un episod istoric. A fost un model de claritate morală și angajament neclintit.
El a atras atenția în mod special asupra lui Ubaydah, un tovarăș puțin cunoscut de mulți astăzi. Ubaydah a luptat în bătălia de la Badr și a murit ulterior din cauza rănilor primite. Prezentându-l alături de figuri precum Hamza și Jafar, imamul Khamenei a subliniat că adevărata măreție nu constă în recunoaștere sau faimă, ci în fidelitatea față de promisiunea cuiva. Măsura unei persoane, a subliniat el, este disponibilitatea sa de a se sacrifica pentru ceea ce crede că este drept.
De-a lungul acestui discurs al Conducătorului, martiriul a fost descris ca fiind punctul culminant al unei credințe sincere. Din această perspectivă, cei care se dedică pe deplin unei cauze divine nu se tem de moarte; mai degrabă, o văd ca pe finalizarea angajamentului lor. Prin urmare, conducerea necesită mai mult decât autoritate sau strategie. Ea cere dorința de a sta în față, de a îndura greutățile și de a accepta costul final, dacă este necesar.
Liderul revoluției islamice a prezentat, de asemenea, martiriul ca pe o forță colectivă. Amintirea sacrificiului, a susținut el, întărește fundamentul moral al unei societăți și leagă generațiile între ele. Amintind jurământul imamului Ali și al tovarășilor săi, el a subliniat că curajul și devotamentul nu se limitează la o singură epocă. Sunt principii durabile care trebuie reînnoite continuu.
El a sugerat că legitimitatea conducerii se bazează pe sinceritate și statornicie. Credibilitatea unui lider, în acest cadru, este înrădăcinată în profunzimea angajamentului său, inclusiv în disponibilitatea sa de a îmbrățișa martiriul, dacă este necesar. Sacrificiul devine atât o aspirație personală, cât și un standard public.
Înălțând aceste figuri islamice timpurii, imamul Khamenei le-a prezentat exemplul ca pe un model viu, mai degrabă decât ca pe o amintire îndepărtată. Promisiunea lor, a sugerat el, rămâne relevantă pentru cei care își asumă responsabilitatea în viața religioasă și politică: să acționeze fără ezitare, să rămână loiali sub presiune și să măsoare succesul nu prin supraviețuire, ci prin fidelitate.
În cele din urmă, discursul a dezvăluit o viziune asupra lumii în care martiriul se află în centrul conducerii. Pentru imamul Khamenei, calea unui lider nu era definită doar de guvernare sau putere, ci de o disponibilitate neclintită de a-și îndeplini promisiunea, chiar și cu prețul vieții.
În Iran, ca în multe țări din Orient, funcționează Legea Talionului, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Cu toate că asasinatul a 40 de persoane, liderii Iranului, a detensionat relația conducere-popor, s-a dat vina pe ei pentru victimele demonstrațiilor. Gurile rele din Teheran spun că s-a emis o Fatwa împotriva lui Donald Trump. Capul lui a fost pus la prețul de trei miliarde de dolari, sumă oferită de pasdarani. Îl împușcau americanii și pe gratis, ce să mai zic de atâtea miliarde de dolari…
Cu toate că iranienii se dau crocanți, că nimeni nu-i poate invada, istoria ne spune altceva. Cine a vrut și nu a vrut a învins, unii chiar au cucerit Persia, mai apoi Iranul. Macedonenii, romanii, bizantinii, afghanii, uzbecii, indienii, turcii, mongolii, hunii albi, arabii, rușii, englezii, americanii și încă vreo câțiva. De aceea sunt iranienii așa de paranoici, după cum îmi mărturisea un prieten, istoric, din Teheran: ”Când aveam și noi o armată bună și un rege pe măsură, se găsea unul cu 300 la fel ca el, ca să ne ia caimacul. Am fost ciuca bătăilor și tot nu ne-am învățat minte, mai sperăm că ne putem lua revanșa istorică!” Se va schimba regimul în Iran, revenind la monarhie? Va începe SUA un război terestru dificil, poate de tip Vietnam? Bune întrebări...”
