blocaje pe viata

citind, desigur, cea mai importanta carte a anului 2018, a lui mihnea mihalache-fiastru (si verdictul poate veni fara a mai fi necesar sa le citesti pe celelalte, atit e de evident), m-am retroinfuriat iar pe tatal meu, si am lansat conceptul de blocaje pe viata.
un astfel de episod (zorii constiintei) s-a petrecut si cu finala cupei campionilor, cind, tatal meu intelept, a decis sa ma pedepseasca sa nu urmaresc meciul, si s-a uitat el singur in camera mare la el.
poate atunci am devenit baiat de sonor, intr-un fel.
stateam in camera mica si, in mod surprinzator, se instalasera niste difuzoare pe un stilp, linga bloc.
din alea ca la gara gen.
sau a colat mintea mea o alta info zisa de mama mea, cum ca o ruda de-a noastra, tanti pasha, lucrase cindva in oras, la radio, si i se auzea vocea prin difuzoare?
nu, a fost ceva cu difuzoarele alea, care apoi nu au mai fost...un elan, ceva.
de aici a aparut apoi , cripticul poem in fuck tense:


   ***

duckadam
la difuzoare
tanti pasha
floci
picioare!


caci, ce e interesant in biografia misterioasei tanti pasa, era ca fusese si putin cam curva.
viata, barbatii.
in acest poem am unit fetisul meu pt par pubian (+axilar si de pe picioare) cu evenimentul istoric.

detaliu: acest poem a fost apreciat de redactorul si editorul meu de carte de atunci, victor jalba-soimaru, care mi-a si spus: asta e singurul poem din carte!
intr-un fel, avea dreptate, e un poem de pus pe discurile de aur ale sondei voyager, si de trimis in cosmos (pt ca spune, condensat, totul despre umanitate, nu?).
un critic, numit marius chivu, avea sa scrie si el in dilema, ca am 2-3 poeme acolo, restul e istorie orala. pai cum e istoria orala, ba, daca e scrisa? nu o sa-l trimitem pe chivu la cele 2 volume de h.h. stahl, teoria si practica investigatiilor sociale, pe care nu le-a vazut niciodata, pt ca sint rare.
dar cind ne-am intilnit cu el la tiff, impreuna cu  vlad moldovan, cel din urma a precizat: stii, el e mai goofy, asa!

auzeam, asadar, parti din desfasurarea meciului, intins in pat, in camera, prin acele difuzoare de stilp.
au urmat prelungirile, apoi a inceput sa se traga de la 11 m, nu am indraznit sa intru de la inceput, dar dupa al doilea penalty, nu am mai suportat si  am navalit in camera.

cumva, in acel sezon inceput in 85, toamna, plimbindu-ma cu taica-meu pe linga stadionul gloria, am profetit succesul, intrebindu-l naiv daca steaua nu ar putea cistiga cupa campionilor europeni.
mi s-a raspuns sceptic.

imi reprosez si reprosez in gind si altora ca nu m-au pus sa vad meciuri mai de mic, ca nu mi-au trezit constiinta fotbalistica de fraged. imi amintesc niste secvente cu o extrema superapida, crisan, impresionindu-ma cu raidurile pe un televizor, dar asta trebuie sa fie o reminiscenta incredibil de veche, cred ca crisan a jucat ultima oara la nationala in 82.
nu intelegeam f bine fotbalul la televizor, initial. as fi avut nevoie de explicatii. un romania anglia, dar nu cel de sub lucescu (pt mexic), ci mai vechi, ma confrunta cu dificultatea de a urmari un meci de fotbal.
microbul l-am prins singur, neajutat. n-am avut un tata virilizator in viata, care sa-mi arate chestii.
si reprosez ca nimeni nu ma asmutea la televizor, in sezonul de glorie al craiovei. doar 9 ani era o virsta marisoara pt urmarit fotbal.
peste 2-3 ani m-am autoeducat, decisive fiind almanahurile flacara si revistele tot flacara, cu consistente reportaje fotbalistice, si poze expresive.
astfel ca, la debutul stelei in 85, cu vejle boldklub, eram cu urechea pe radio, la sibiu, si radu 2 a marcat pt egal (din penalty, nu?).
am urmarit campania, aproape integral, inclusiv minunatul 4-0 aplicat honvedului (extaz pur, cu goluri marcate in debut de repriza, din suturi-bomba). barbulescu, ah. majearu, ui.
voiam sa revin la blocajul pe viata, efect karmic de inchidere insa, aparut din cauza karmei impure care acum se manifesta back asupra mea.
el s-a semimanifestat si la returul cu anderlecht.
aveam ora de meditatie la o babuta interbelica, care preda engleza.
si ora era la ora inceperii meciului. am solicitat tatalui meu o aminare.
dar el m-a trimis la ora.
ceva fericit tot a fost, ca am prins repriza a doua, totusi, nu stiu, s-o fi indurat doamna interbelica de mine, o fi simtit ceva.
astfel ca acel 3-0 glorios (virful poporului roman in istorie, de fapt, de nemaiatins) cu piturca incurcat in firele plasei portii si imbratisat din spatele ei de un copil de mingi....a fost, totusi, trait.