arhivam

<-- inapoi

SORIN, SAFTA ŞI Mme BLAVATSKY

Motto "(…) a venit, mamă, fratele vânt şi mâna care scria mi-a îngropat-o în acel vânăt pământ." Emil Botta Andrei Cădere - visul adolescenţei mele!... Desigur există o mare exagerare în această expresie, rămasă în sufletul meu de pe timpul când trăiam cele de mai jos. Şi totuşi... Andrei Cădere a constituit un reper pentru tânărul aspirant la perfecţiune ce eram! Îl socoteam oare perfect? Nici vorbă! Pe zi ce trecea îi descopeream noi defecte. Unele destul de grave pentru ‚un june cu educaţiune’ (să mi se ierte această coborâre în lumea crepuscular-ironică a "Nopţii Furtunoase") şi mai ales trăitor al mai multor drame simultane, cum era cazul său. De pildă, una dintre slăbiciuni fu ideea ce-i surâdea de a depune la sediul central al Miliţiei, reclamaţii anonime, împotriva unor cucoane din lumea sa, din ‚lumea bună’. Reclamaţii nici măcar verificate, născocite pentru a mai râde niţel! Nu că aveam un simţ moral prea dezvoltat, însă mă distingea de amicul meu o conştiinţă mult mai matură (sau cel puţin aşa mi se părea...). Andrei era sărac lipit în privinţa unei atari conştiinţe. Deşi mama sa nu se mişca din pat, într-o cameră de servici, bolnavă de nervi, abia hrănită de nişte rude. Poate că cel care îşi asumase această sarcină era fratele lui, student la Facultatea de Mine şi Petrol. Acesta se străduia să-şi facă un viitor şi un rost, în pofida interdicţiei la studii adusă de condamnarea politică a părintelui lor. Cred că cel în urmă menţionat fusese diplomat, sub regimurile trecute, ori poate şi mai mult. Andrei, tocmai deoarece era lipsit de grija părintească faţă de formarea lui morală, la vârsta când acea grijă era mai necesară ca oricând, se lăsase atras şi derutat fie de exemplul dăunător al cuiva din mediul în care evolua (acesta era cazul citat, dacă-mi amintesc bine), fie că se lăsa ameţit de prostiile ce trec prin mintea unor copii cu o lectură prost dirijată, nesupravegheată, cum ar fi atâtea dintre paginile lui André Gide, promotorul actului gratuit. Adevărul este că nu-i cunosc păcat mai mare decât această ispită antiumană. Dar peste ea socoteam a nu fi avut dreptul de a închide ochii (eu, judele necruţător al prietenului meu...) Figura lui prelungă, cu marginile tăiate geometric, limpede, cu pielea oacheşă având perii mai curând jupuiţi decât raşi (din pricina sărăciei, probabil, ce-l împiedica să schimbe suficient de des lamele de bărbierit) se lumina de un surâs fin, al delectării la gândul că avea să nască surprize în existenţa acelora implicaţi de el în astfel de acţiuni. Abia atunci înţelegeam rolul vag pervers al ispitei prin care trecea şi care rol mă irita. Totuşi, a învins în el totdeauna - bănuiesc - cenzurarea îndemnului malefic. Nici el personal, nici zvonurile, nu l-au acuzat vreodată de a fi adoptat comportamentul acela neobişnuit şi inuman, rod al vărstei, cum spuneam, şi al absenţei unei îndrumări morale cuvenite. În pofida schimbării ce intervenea în trăsăturile sale, sub impulsurile de acest ordin, Andrei rămânea un tânăr bărbat încântător - ba frumos! -, al cărui chip, oriunde s-ar fi aflat, atrăgea atenţia, trezea interesul tuturora, printrr-o împletire a trăsăturilor feminine cu cele masculine, într-un tot de nedespărţit, straniu, inedit. Membrele îi erau prelungi şi cum nimic din hrana sa nu-l pregătea pentru îngrăşare, rămânea svelt ca un înotător, fără să fi sugerat în nici un fel corpul sportivului. Dimpotrivă, părea uşor delăsător în ceea ce privea înfăţişarea sa fizică, ceea ce era firesc în condiţiile de înghesuială în cari se desfăşurau zilele sale, în aceeaşi cameră cu mama lui. Pe acest Andrei l-am dus la Sfânta Mănăstire Antim, frecventată de mine în acea perioadă când preocupările mă împingeau în complet altă direcţie decât îl târau pe el. L-am îndemnat să mă urmeze cu nădejdea că avea să-i facă bine, din punct de vedere moral, apropierea de părinţii monahi şi duhovnici care, pe mine unul, mă fascinau. Am avut norocul ca, de la bun început, să-l întâlnim între clopotniţa pe sub care intrai în curtea aşezământului - în adăpostul căreia dormise ziaristul şi poetul călugăr, părintele Daniel Sandu Tudor - şi corpul de clădiri al chiliilor, al bibliotecii monahilor, dintre aceleaşi ziduri cu precedentele, şi aceea a Sfântului Sinod, taman pe unul dintre cei mai căutaţi cercetători de suflete ai locului: Părintele Sofian, pictorul bisericesc cu chip de Moş Crăciun şi sufletul clătinat între apele raiului şi rigolele vulgarităţii ce ne înconjura, deşi nepângărit de miasmele celor din urmă. - "Cum aţi spus că vă numiţi?" - "Andrei Cădere." - "Ce interesant: reuniţi în nume atât înălţarea, cât şi coborârea vijelioasă. Într-acelaşi om..." reluă meditativ. Pe semne, Sfinţia Sa ne citea pe chip nedumerirea stârnită de remarcă. Aşa încât adăugă, pentru o mai limpede luminare a noastră: - "Andrei, cel dintâi mucenic, stă pentru înălţare. Termenul ‚Cădere’ indică de la sine sensul ce-l are." Exultam de mândria unui atare prieteşug. Cine dintre cunoscuţii noştri mai ştia să manipuleze simboluri? Era cel dintâi pe care să-l fi putut înfăţişa lui Andrei, pentru a-i dovedi în ce medii distincte ne învârteam... Triumful meu asupră-i îl socoteam definitiv. Aşa este uneori simţământul amiciţiei la vârstele prea fragede... De unde se vede că oricât îl preţuiam pe feciorul fostului membru al delegaţiei române la Conferinţa pentru pace, de la Paris (1919) şi conducător al Misiuii Militare Române pentru Estul Îndepărtat, în anii 1920-1921, rezidentul regal, din timpul lui Carol al II-lea, al Dunării de Jos. O ţâră de invidie măcar tot aveam faţă de el, o brumă de invidie ce mă reţinea să-l fi iubit pe deplin. Datorită acesteia, bucuria resimţită la dezvăluirea calităţilor ascunse ale omului lui Dumnezeu care mă primea în chilia sa. Nu mai avea nici o greutate faptul că petrecusem împreună o noapte în cimitirul Bellu, neştiuţi de nimeni decât de cei ce odihneau veşnic printre arbuşti şi sub paturile de flori puternic şi funebru aromate, ca-n versurile lui Bacovia. Nu mai conta ziua când am vizitat - echipă practicând un sport nepotrivit vârstei noastre - morţii dintr-o cameră îngheţată de la Morgă, cu ajutorul unei sticle de vin dăruită paznicului local. Nimic nu mai avea importanţă. Nu mai atârnau cincizecile de votcă date peste cap împreună, într-o singură mişcare la unison, şi nu ni se mai clătinau sub frunte, când întorceam privirile unul către celălalt. Nu mai avea putere formativă decât prezenţa Atoatefăcătorului lângă cişmeaua ridicată pentru dezaltararea credincioşilor, în zilele zăpuşitoare ale verii bucureştene, veniţi să se închine între zidurile de cărămidă aparentă, coşcovite, ştirbite de var şi tencuială şi roase de carii vremii inegale şi deseori necruţătoare cu sufletele păguboase ale frecventatorilor. Cine se mai simţea înalt ca noi doi? Cine ajunsese la transubstanţierea cuvintelor în Realitate, cum o păţisem noi? Andrei voi să-mi vădească a nu se fi lăsat nici el mai prejos ca mine, în cursul anilor trăiţi în secret faţă de celălalt. O vizită la Teatrul Naţional (poate în coridoarele întunecoase ale culiselor) mă iniţie într-o colecţie pe cale de a se înjgheba, de portrete ale marilor actori strălucind pe scena noastră întâistătătoare. Alături de cele făcând cinste galeriei de artă ca obiect, prin finisarea lor, ca şi prin definitiva lor înscriere printre capodoperele artistice ale neamului, se afla, în stadiu de schiţare şi verificare, şi portretul interpretului meu preferat de dramă şi tragedie, marele Emil Botta, actorul şi poetul inegalabil. Manifestându-mi zgomotos entuziasmul, Andrei se oferi să mă introducă în atelierul pictorului, un Sorin Ionescu necunoscut mie, deşi credeam că pe toate le ştiam... Mândru a avea rolul său în elaborarea operei, la întrebarea de unde-l cunoştea, prietenul îmi mărturisi ceea ce nu aflasem încă despre el. Anume că, pentru a-şi întregi veniturile, de câte ori avea ocazia, poza unui plastician sau altuia. Ba chiar i se propusese să fie ajutat cu un salariu fix în cadrul Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", pentru contribuţia de pozare în faţa ochilor necruţători ai portretiştilor, ceea ce avu chiar loc spre temperarea foametei endemice ce-l chinuia pe tânăr. -"Este şi un om foarte interesant", adăugă el, pentru a-şi duce până la capăt atragerea mea "E preocupat de yoga, de krishnamurtism, de teosofie şi de o mulţime dintre ştiinţele oculte, aşa că nu are sens să te zbaţi a te mai opune vizitei ce ţi-o propun. O să-ţi placă omul mai mult decât oricine. GazdaEra un bărbat de peste patruzeci de ani. Statura îi era medie; umerii destul de laţi. Dar trupul îi era rotunjit datorită lipsei de activitate fizică: îţi petrecea timpul aproape exclusiv în faţa şevaletului. Era brunet, cu o coamă deasă de păr corbiu. Fruntea sa avea laturile înălţate, rozându-i, la capete, din creşterea abundenţei dezordonate a acestui păr. În timp, firele aveau să i se rărească, făcând loc unui început de chelie. Nasul ieşea din întregul figurii atrăgător. Ochii, niţel bulbucaţi, negri, acolo unde îşi fixau privirile, participau cu intensitate la conversaţie, erau vii, blânzi, incitanţi. Mâinile, cu degete prelungi, interesante, erau elocvente, un mijloc suplimentar de exprimare. Pupilele sale te examinau fără ostoire, parcă intenţionau să te soarbă, să te priceapă mai bine. Cântăreau persoana din faţa sa cu asiduitate, de ca şi cum nu s-ar fi putut opri din investigarea înfăţişării acesteia, investigae mai puternică decât voinţa lui. Era căutarea unui pictor. Nu numai că se străduia să urmărească trăsăturile, ci era evidentă strădania lui de a trece dincolo de chip, către gând, către fire, către personalitate. Un astfel de om în mod firesc mă atrase de la prima întâlnire şi m-am simţit recunoscător şi îndatorat prietenului meu că mă condusese în strada Italiană, unde pare-mi-se locuia artistul. Ceea ce mă izbi în interiorul casnic al artistului era prezenţa sărăcăcioasă a unei singure picturi de provenienţă yoghină, conform recomandării gazdei. Aceasta simţise că aşa ceva aştepta copilul ce eram de la un creator cu renumele său ocult. Dealtfel, când am insistat cu iscodirea ce altceva din odăi mai avea aceeaşi origine, cu cinstea sa proverbială şi naivă, Sorin Ionescu lăsă impresia că era pentru întâia oară întrebat aşa ceva şi, ocolind, cu o curiozitate feciorelnică, pereţii, cu privirile neasemuit de blânde (îmi păreau - în lipsa mea de respect - că le puteam asemui cu ale unui viţel rămas cruciş în dreptul porţii celei noi...), se miră, alături de vizitatorul său, că alteceva de aceeaşi sorginte nu mai exista pe acolo. Avea în glas şi o nuanţă de regret adusă de trista-i descoperire de moment. Urma să-mi dau seama în multe rânduri că viitorul meu prieten plastician avea capacitatea de a mima (fără voie), cu cinste, trăirile celui cu care se confrunta, izbutind să se suprapună sufletului aceluia, în loc de a i se opune, de pe poziţii duşmănoase, cum stau lucrurile deobicei între oameni. Aşa şi atunci, Sorin parcă se găsea într-o vizită din aceeaşi categorie cu a mea, o primă vizită în casă străină, ambii examinând murii cu o curiozitate egală, în căutarea semnelor lăsate de nişte preocupări de odinioară, ciudate, dar nu mai puţin însemnate pentru evoluţia sa posterioară. Îmi explic această absenţă printr-aceea că noile sale preocupări plastice îi adânceau trecutul în umbră, nelăsându-i suficientă lumină pentru păstrarea sa în conştiinţa vie, la care îl obligam cu interogaţiile mele de circumstanţă. Dar ce reprezenta uleiul suspendat de micuţu-i inel pe zid? Putea constitui şi o viziune dobândită în ‚padmasana’, conform afirmaţiei ce o emitea autorul. Pentru cititorii care nu cunosc această denumire şi locul înţelesului ei în biografia mea timpurie, câteva explicaţii sunt necesare. Termenul ‚asana’ numeşte posturile caracterizând ‚hatha-yoga’, utilizate în vederea dobândirii unui echilibru fizic ce să îngăduie meditaţia fără oprelişti ridicate de ‚fratele nostru măgarul’, dobândirii unui echilibru propice adâncirii în sine şi în cosmos. O altă apelaţiune a ei este: ‚postura florii de lotus’. Ea se realizează odihnind un genunchi pe pătura ce ne însoţeşte exerciţiile, culcând restul piciorului în continuare şi ridicând al doilea picior peste cel dintâi. Secretul unei realizări desăvârşite a acestei dificile posturi, în care călcâiele odihnesc fiecare pe pulpa piciorului opus, este menţinerea coloanei vertebrale în linie dreaptă, ca şi când practicantul doreşte să înţepe văzduhul cu creştetul. Atari detalii îmi erau cunoscute din felurite cărţi, traduceri în datilograme, caiete cu notiţe luate în propria sa tinereţe de către profesorul meu Leon Leviţchi, din scrierile lui Paul Brunton şi, mai ales, Mircea Eliade. Nu este cazul să insist asupra a cât de mare pondere a avut asupra sufletului meu broşura celui din urmă: "Prin munţii Himalaiyeii" sau volumul semnat de cel dintâi: "India secretă". Însuşi Sorin Ionescu urma, mai târziu, prietenia noastră adâncindu-se, să-mi împrumute un caiet de desen cuprinzând posturi de hatha yoga, schiţate în cărbune, a căror eficienţă - la timpul său - o experimentase el însuşi. Aşadar, cititorul a sesizat o oarecare dezamăgire a mea în faţa operei sale pictate în ulei, în faţa acelui univers albastru închis şi mişcător. Pânza sau cartonul reprezentau o margine de lac cuprinsă de întuneric, cu urme de spumă murdară. Din apele lui ieşea o barcă poticnită de ţărm, balansată de undă, cum sta ancorată la mal, în plinul legănării valului. Era clipa îmbinării luminii cu întunericul ce câştiga întinsul clătinat? Era momentul prelung al zorilor încă neînvingătoare? E sigur că se juca una dintre dramele obişnuite artei celui dinainte-ne, o dramă pe care nici astăzi - după zeci de ani - nu o pot zmulge din sufletul rănit în acele timpuri de dorinţa de a pătrunde într-o lume misterioasă, de a mă pierde în ea. Fără să fi răspuns nici pe departe aşteptărilor mele, imaginea pensulată de pictor, sub influenţa viziunii sale, aducea în viaţa mea un aer straniu ce continuă a mă sătura, cum am mai spus-o. Nu era altarul de la Badrinath, cunoscut şi sub numele Badrikashrama, adăpostul Domnului Narayana? nici acela de la Kedarnath, al Domnului Shiva? nu era Gangotri, izvorul fluviului Ganga? nici Yamunotri, acela al Yamunei? Nu, nici vorbă! Era numai o modestă - dacă nu chiar jerpelită - ambarcaţiune a vreunui pescar localnic anonim. Cum oare acest subiect smerit să fi făcut parte dintr-o tagmă atât de nobilă himalayiană? Cu acea barcă răscolitorul adâncurilor câştigase pâinea familiei, străbătând, precum unii dintre viitorii apostoli ai lui Iisus, valul mai bogat sau mai sărac în peşte, în căutarea liniştirii pântecelui şi a inimii bolnave de singurătate. Un pescar pe care-l iubeam pentru că străbătea cu neorgolioasă inconştienţă tărâmul altarelor din vechime. Gândul îmi rătăcea prin Carpaţii ce îmi legănaseră copilăria şi se împotmolea în nesiguranţa stârnită de neamul meu şi de iubirea lui de nemurire a pietrii. Şi noi aveam Babele moştenire, Omul, Caraimanul, uriaşul Ceahlăului; şi noi clădisem bisericile săpate în piatră din Munţii Buzăului, Mănăstirea de la Corbi, aceea de la Cetăţuia, cea de la Nămăieşti şi, spre mâhnirea mea, nimeni nu le pomenea, nu trăia cu conştiinţa că erau nişte unicate, sfinţite de strămoşi necunoscuţi. Aveam atâtea peşteri locuite cândva de sihaştri, dar uitate cu desăvârşire de către contemporanii noştri... Pe cât au răsunat în acele unde şi ţărmuri scripturile indienilor, ei au ajuns a socoti că nici unul dintre dânşii nu ar fi desăvârşit dacă n-ar vizita aceste locuri sfinţite de credinţa antecesorilor, cu osebire Badrinathul. Soaţa unui ieşit din rânduri învăţat indian, anume gingaşa Arundati, l-a întrebat pe bărbatul său, într-o bună zi când l-a simţit bine dispus faţă de copilăreştile-i nedumeriri, l-a iscodit pe Vasishta, cel a multe ştiutor: - "Ce are deosebit Badrinath că întreaga liotă de vizitatori îl preţuieşte?’ - ‚Oh, Arundati’, i-a răspuns el descreţindu-şi fruntea îngândurată şi înseninându-şi chipul muşchiulos, deoarece întrebarea ei îl încuraja să i se încredinţeze iubitei fără temerea că nu va fi înţeles. Figura sa de războinic şi nicidecum de filosof se aplecă asupră-i cu înţelegere‚ El grăi: "Până şi cel mai mare dintre păcătoşi se eliberează din legăturile sale fie şi numai aruncând o privire către Sri Badri Narayana. Însă nu este uşor să îndrepţi într-acolo acea privire sfântă. Numai acela care s-a rugat Domnului în decursul a o sută de naşteri îşi va dobândi slobozirea. O astfel de persoană este potrivită mokshei, adică eliberării. Până şi cel care rosteşte numele Domnului Badri Narayana va fi eliberat de toate păcatele sale. Acela care se scaldă în undele sfinte şi oferă hrană şi flori Domnului şi cel care oferă lumina veşnică sunt cu adevărat foarte norociţi. Toţi zeii se vor închina la picioarele lor. Oh, Arundati! Domnul Badrinath cunoaşte Vedele toate şi poate scoate pe careva din bezna ignoranţei la lumina înţelepciunii!" Ce are Badrinath ieşit din comun? ne vom întreba, la rândul nostru. Templul Badrinath ţine legătura cu trecutul imemorial. Fiinţa în timpurile vedice şi bună parte din imnele acelor vremuri demult apuse au vibrat pe corzile nevăzute, coborâte din constelaţii peste meleagurile sale. La fel, acolo au umplut cerul, din zare în zare, numeroase fragmente din Upanishade. Înţelepţi care au lăsat dâre de lumină şi pulbere de stele în legende şi istorie, precum Nara şi Narayana, stinşi în veacuri ninse de uitare, vin şi astăzi, din lumea lor de Dincolo, vii ca toţi viii, în această Vale a Zeilor, să-şi practice neîntrerupt asceza. Cărturari neasemuiţi, precum Vyasa, cu ajutorul lui Ganesha, a scris Mahabharata aici, asemeni unui Sfânt Apostol Ioan, şi acesta bizuindu-se pe puterile unui scrib tânăr, Prohor, împuternicit şi întărit de Dumnezeu. Tot cel dintâi pomenit, şi tot aici, a adunat Vedele, poeme circulând din om în om. Le-a împărţit în patru, iar acele fragmente le-a predat celor mai străluciţi patru ucenici ai săi. Cinci, din cele şase şcoli filosofice şi-au redactat acolo tratatele. Oricare indian ce se respectă gândeşte a fi destul să vizitezi Badrinath, pentru a te elibera din lanţul transmigrărilor. Astfel de cugetări adânci şi adevărate se înşirară pe buzele rumene ale înţeleptului, precum mătănii de polen sfinţite. Ele se încărcau în sufletul său cu aurul necondiţionat aflat la dispoziţia căutătorilor, transmutat din materia cenuşie cuprinsă între tâmple în valori strălucite şi fără pereche, într-un proces misterios al unei alchimii autentice. Delicata lui umbră - mă refer la Arundati, cea iubită de zei - sorbea dulcea mireasmă ce cobora pe sub musteţile bărbatului ei, cele înspiralate la capete şi răsucite cu grijă şi mândrie ostăşească masculină. Pe măsură ce cuvintele lui se rostogoleau, mângâietoare, către dumneaei, o pace de dincolo de fire o cuprindea tainic, legănător, odihnitor şi îmbogăţitor. Şi astfel se petrecu acea dulce după amiază, scăldată în învăţarea căilor divine. Să fie de mirare ca şi un biet copil cum eram să viseze la a fi înhumat, după stingere, în acel tărâm al salvării - deşi în cazul morţilor, indienii au alte obiceiuri şi-şi dăruiesc cadavrele Focului atoate clăditor şi atoate mistuitor? Oare chiar ignoram această regulă a morţii? Îmi putea scăpa aspectul ei higienic, de apărare a viului în faţa putrefacţiei ce ameninţa şi scurma cu puzderie de boli pământul şi apele lui freatice, sălăşluitoare în bezne fără de început şi fără de sfârşit? Oare nu voiam pătrunde în logica obiceiurilor locale? Cu siguranţă, habitudinile de cugetare ale civilizaţiei albilor mă impregnau, dacă se puteau număra sub ideea cugetării, neplăcându-mi a pune în cumpănă cele ce le alesesem definitiv cu inima negânditoare la motivările obiceiurilor străvechi. Şi cum nădăjduiam să se petreacă minunea acelei contopiri cu ţinuturile Nemuririi? Simţeam de pe atunci - dintr-o adolescenţă dezgustată de realităţile politice la care fusese înlănţuită să îmbătrânească, simţeam că nu mi se acordase nici o şansă de a lua urma maeştrilor mei spirituali Eliade şi Brunton, în căutarea Desăvârşirii. Simţeam că viaţa mi se irosea inutil şi că, pentru unul ca mine, fecior de mic burghez, cum se numeau pe atunci răsadurile intelectualilor, ba chiar şi ale funcţionarilor, nu mai exista cale de pătrundere printre nourii disperării, către paşnicele raze solare. A călători, totuşi, de ici-colo, cu felurite misiuni culturale, nu era o imposibilitate. Erau anii faşti ai comunismului, anii când mulţi fugeau departe de această închisoare permanentă, în căutarea libertăţii. Poate că aş fi putut şi eu lua calea evadaţilor şi să ajung la a-mi vedea visul cu ochii şi, aşa cum spune zicerea italienească, apoi să mor... De ce m-aş fi întors? se întreabă cititorul de astăzi, care nimic nu cunoaşte din grozăvia acelei epoci. Deoarece pe pământul patriei mi-ar fi rămas tatăl şi mama, colegii de bancă de la şcoală, vecinii de care mă aflam mai apropiat, toţi pregătiţi de securitate a suferi în locul meu - cum s-au petrecut lucrurile cu cele două eroine al piesei mele "Ultima nădejde". Şi nu le puteam face pocinogul acesta al suferinţei nemeritate. Nu le puteam înşela încrederea. Nu mi-era îngăduit ca, în schimbul fericirii mele, să le jertfesc liniştea, incertă cum era. Drept care îmi ziceam că pentru o zi, două, trei, mi s-ar fi îngăduit aventura unei vizite acolo unde râvneam să vieţuiesc, pentru a muri. Altfel nici nu mă închipuiam a fi fost în stare să părăsesc India cea iubită. Pentru a muri înainte de plecare - şi să mă asigur a fi cumpărat un loc de veci şi a fi poruncit dăltuirea unei plăci de piatră de mormânt, cu textul exultând: ‚Aici stă îngropat, în maternul pământ al Indiei, în aşteptarea unor vremi mai bune, românul care a fost Mihai Rădulescu’. Pe urmă, dacă supravieţuiam înhumării, să revin cu coada între picioare, pe solul primitor al patriei mume, fără grija că m-ar mai fi putut alunga. Între culmile muntoase Nara şi Narayana, se înalţă, pe malul drept al râului Ganga sau Alakananda, altarul de la Badrinath. Idolul Domnului Vishnu odihneşte în postura padmasana, singura reprezentare a lui în această poziţie. Conform afirmaţiilor făcute de istorici, templul se afla în locul acela cu mult timp înainte de perioada Mahabharatei. S-au găsit budişti care să-l distrugă şi să arunce idolul în apele râului. Adi Shankaracharya, întemeietorul Şcolii filosofice a Vedantei Advaite, a găsit statuia şi a plantat-o lângă izvoarele fierbinţi Tapta Kund, unde a rămas neatinsă timp de aproximativ şapte veacuri. După scurgerea acestora, sfântul Varadarajacharya a instalat idolul în construcţia anume tocmită pentru el, la Narad Kund, mai jos de Tapta Kund şi de apele sale sulfuroase. Într-acestea se spune că se găseşe adăpostul lui Agni, zeul Focului. La miazănoapte de templu, se zvoneşte că sălăşluieşte Brahma. La o distanţă de două mile de templu, la apus, poţi adora urmele piciorului Domnului Narayana, pe stânca Charan Paduka. Revenind la dezamăgirile mele, urmele cizmelor lui Negru-Vodă, de la schitul Cetăţuia, nici ale Doamnei Sale, tot de acolo, nu le adoră nimeni; necum pe ale lui Iovan Iorgovan, din apele Cernei. La fel, la Shesh Netra, de care se sprijină Domnul Vishnu, poţi vedea ochiul şarpelui Shesha, după cum în ungherul citat de la Topleţ, te întâmpină urmele copitelor lăsate de calul aceluiaşi Iovan, care ocupă spaţiul liliacului în visarea bănăţenilor. Acum, că s-a ivit prilejul comparării între diverse vieţi, nu strică să-l pomenesc pe Gheorghe (?) Tufoi, ‚yoghinul din Carpaţi’, cum i-a plăcut să se numească. Cum a ajuns la mine acel bărbat frumos, excelent dezvoltat, dar, din păcate, marcat de o paralizie infantilă de odinioară, nu ştiu. A intrat în casa din Depărăţeanu, unde conlocuiam cu părinţii şi prima soţie, cu un zâmbet deschis şi cuceritor pe obrajii dăltuiţi precum ai eroilor mitologici arieni de altcândva. Dinţii, de un alb impecabil, egali distribuiţi şi îngrijiţi nici că se putea mai bine, te întâmpinau dintre buzele întredeschise şi chemătoare la prietenie. De fapt, abia la ceasul acesta îmi dau seama că amestec amintirile, căci - de fapt - l-am văzut astfel la a doua întâlnire, cea dintâi - sau mai bine spus primele - desfăşurându-se în garsoniera lui, vizavi de intrarea în cimitirul Bellu şi pieziş faţă de ea. Mi-a mărturisit, cu acel prilej, că era instructor internaţional de yoga, că preda la strandul Tei unor studenţi şi că nu era plătit nici cu atâţia bani cât să mănânce serile o friptură în sânge, deşi lucra cot la cot cu ucenicii săi şi-şi cheltuia ultimele energii cu această muncă. Iată că-mi amintesc: mă chemase, îndemnat nu mai ştiu de cine, pentru a-mi arăta rezultatele eforturilor sale din India. Copiase mii de file în hindi şi sanscrită, fără a cunoaşte niciuna dintre limbile acestea, deci fără a înţelege cele puse de el însuşi pe hârtie. Le copiase pentru mai târziu, când avea să înveţe a se descurca în alte limbi vii şi moarte. Se dotase cu toate armele necesare pentru a deveni un maestru adevărat, în domeniul datorită căruia astăzi era un ins cu ţinută şi mers normal. Ba mai mult decât noi toţi: devenise un învingător. Copiase filosofie, religie, detalierea asanelor, descrierea căilor ascezei şi ale mântuirii. Da, fusese în subcontinentul râvnit de mine. Îl străbătuse şi învăţase în el. Studiase la aceeaşi şcoală cu Mircea Eliade - la distanţă în timp faţă de acesta, în ashramul doctorului Sivananda. Nu ajunsese acolo de plăcere, bietul Tufoi! Căzuse sub puterea paraliziei infantile la o vârstă foarte periculoasă pentru o atare plagă: peste treizeci de ani. După tratamentul mai mult sau mai puţin (ba mai puţin) eficient, nu mai voi să părăsească spitalul. Refuza să meargă în familia sa ţărănească, unde nimeni nu i-ar fi înţeles neputinţele, definitiva îngropare într-o nevieţuire străină şi atroce. Cine să-l fi îngrijit şi cu ce bani? Cine să fi deprins tehnica asistenţei medicale într-un timp scurt, dar obligatoriu pentru o recuperare nesigură a pacientului pierdut părea că definitiv? Cine să-l fi hrănit din muncă proprie, în locul copiiilor de şcoală, în nevoie de pâine măcar - sandviciuri neavând de unde, nici de la cine dobândi? Prietenul Tufoi socotea că nu mai avea ce căuta între ai săi. Era exilat printre străinii umblători şi care gesticulau în mod firesc. Careva dintre pacienţi sau vreo infirmieră i-a dat o explicaţie, desigur că nu riguroasă, dimpotrivă, a întreruperii legăturilor nervoase în creierul său ros de maladie şi a şanselor de a fi refăcute - acele legături - cu ajutorul încordării voinţei. Urmă o cale a spinilor. De cum se dădea culcarea, pe când ceilalţi din salon aţipeau, Tufoi începea să-şi strângă dinţii, într-o încordare necunoscută muritorilor de rând. Strângea măselele până ce-i dădeau lacrimile şi i se spuzea fruntea cu năduşeală, până ce spinarea şi subsuorile i se muiau de transpiraţia eforturilor. Se străduia, după ce făcuse în aşa fel pentru a ajunge cu picioarele la marginea patului şi a-şi lăsa să-i cadă labele şi oasele pe podea, sub nivelul saltelei pe care zăcea, se străduia, ziceam, să le ridice din crisparea voinţei. Dinţii stăteau să-i pleznească, strânşi unii într-alţii, sfincterele i se lăbărţau, nici un muşchi nu rămânea neantrenat în acea întrecere cu sine însuşi. Dar toate erau zadarnice: picioarele nu se clinteau, ca născute pe altă planetă şi lipsite de tot ce era omenesc. Apoi, i s-a vorbit despre un colonel care avea experienţa războiului. Era obişnuit a face minuni, adică a-i învăţa pe neputincioşi să meargă iar. Îl vizită la cabinet. Îi expuse cazul său. Îi dezvălui disperările. Îi arătă ce nădejdi îşi punea în el. Iar acela îl deprinse a se târî în cârje, apoi în două bastoane, pe urmă într-unul singur. Şi, într-o bună zi, când deschise uşa încăperii, fixă bastonul din mâna pacientului şi exclamă: - "Cine ţi-a schimbat bastonul?! Fii atent că şi-a bătut joc cineva de tine: ţi-a dat un baston de carton..." Iar Tufoi se prăbuşi, crezând că bastonul nu avea să-l mai susţină mult timp. Medicul ofiţer îi porunci să se ridice de pe ciment şi să-şi verifice unealta de păşit: era cel mai tare lemn. - "Ai văzut dacă n-ai încredere în mata? Te-ai lăsat păcălit de minciuna mea. Află, domnule Tufoi, că nu bastonul te-a purtat până acum, ci dumneata pe el. Eşti vindecat. Aşa că aruncă bastonul. Ai scăpat!" Într-adevăr, mergea din nou. Dar vai de capul lui cum o făcea! Fostul tehnician fizician nu era omul care să fie mulţumit cu jumătate de măsură. Ori tot, ori nimic. Ba plângându-se ici, ba plângându-se colo, află despre o tehnică de stăpânire a trupului, numită hatha yoga. Ceeea ce era mai important, află şi că, nu peste mult timp urma să aibă loc un congres mondial al praticanţilor disciplinei acesteia indiene. O vizită la profesorul Horia Hulubei, o rugăminte cu întreg sufletul revărsat pe buze şi primi acceptul plecării din partea directorului său. Acesta făcu demersurile necesare plecării sale din ţară, după aprobarea din partea congresului a venirii sale acolo unde se întrunea. Solicitantul a fost chemat la Comitetul Central, mi-a spus (mai curând cred că era vorba despre securitate). Plecarea i-a fost condiţionată de obţinerea unei burse similare cu a sa pentru unul dintre salariaţii acelei faimoase şi înspăimântătoare instituţii. În cele din urmă, insistenţele academicianului care-l susţinea fiind foarte mari, primi viza pentru plecare. Aşa se pomeni student în yoga. Pe când se afla în vârful unei stânci, practicându-şi setul de asane, remarcă a fi fost fotografiat de un neamţ, pentru o carte privind disciplina hindusă. Tufoi intra în istoria contemporană a yogăi. Examenul final se desfăşură în faţa foştilor săi profesori. Ciudat: aceştia nu-l priveau cum evolua, ci şedeau în faţa sa cu pleoapele închise!... Nu-l puteam, la timpul acela, înţelege pe deplin. Mai curând o făceam cu inima, decât cu puterea minţii. Apoi mi-a venit şi mie starea de graţie a frăţietăţii cu el. O boală de inimă, ce m-a aruncat de patru ori în spital, cea din urmă dată nu mă mai îngădui să umblu luni de zile, picioarele fiindu-mi prea pline de un lichid rebel, ce nu voia să-mi părăsească organismul în pofida medicaţiei necruţătoare. Medicul îmi recomanda să mai pun, când şi când, tălpile pe ciment, pentru a păstra un contact cu pământul. Ca să izbutesc aceasta, un alt pacient sau o infirmieră, trebuiau să-mi apuce labele şi, cu nespusă grijă, să le depună alături de pat. Peste jumătate de ceas recurgeam la răbdarea aceloraşi pentru a-mi urca iarăşi pe saltea picioarele inutile. Îmi priveam butucii aceia şi nu înţelegeam cum de puteau fi atât de impersonali... Nu pot merge cu povestirea mai departe, dacă nu specific că prietenul tatălui meu, Radu Stănescu a venit zi de zi la spitalul Elias - unde eram internat, ca fost deţinut politic - Mi-a adus bucate, socotind că nu mă satisfăcea aceea gătită în bucătăria instituţiei medicale, deşi cantitatea imensă de antibiotice ingurgitate şi singurătatea purtau vina lipsei poftei mele de mâncare. Se aşeza alături de mine şi mă hrănea cu linguriţa, de-a dreptul în gură. Nu pot să nu urez tuturor bolnavilor de pe pământ atari prietenii...! Aşa încât, domnule Tufoi, nu ţi-am rămas dator. Dimpotrivă, am apucat-o pe urmele dumitale, n-ar mai ţine acest drum niciodată nimeni dintre pământeni! Prietenul meu yoghin a ajuns în SUA, mijlocind jertfa lui Paul Goma. Cât am regretat cu un prilej anterior a nu fi fost un as al yogăi! Motto. Ce fluier fluiera de-mi zdruncina, de-mi sfâşia toată inima? Emil Botta Nu ştiu cine - duşmanul meu? Duşmanul sculptoriţei Ioana Kassargian? - a încredinţat-o pe aceasta (la tratamentul căreia medicii renunţaseră demult, socotind-o incurabilă) că eram maestrul de yoga ce o putea tămădui. În pofida absurdităţii afirmaţiei, curiozitatea mă îndemnă să dau curs glasului său cuminte şi învăluitor, prietenos şi plin de încredere. Am acceptat a-i vizita atelierul, cu scopul precizat de dânsa, dar cu recunoaşterea mea că nu mă simţeam în stare de performanţele ce le aştepta de la mine. Nu eram conştient încă a fi fost vorba despre o fostă colegă de-a mea din şcoala primară, o fată care atunci reprezentase unicul leagăn al visărilor mele preadolescentine privitoare la sexul opus. Mă ruşinez să pomenesc ideea de sex în preajma acelui înger brunet, în vârstă de vreo zece anişori... Mi-am dat seama de relaţia veche dintre noi, atunci când deschis uşa şi am zărit-o... Suferea de o paralizie în plăci ce progresa văzând cu ochii. Bronzurile sale din holul Naţionalui o privegheau de departe, neputincioase, pe artista ce le adusese multiple premii. Emoţia ce mă însoţi când am bătut în uşă nu era aceea de a înfrunta bolnavul care-şi punea nădejdi atât de mari în mine, deşi nu meritam nici a mia parte din ele, nu era nici aceea de a întâlni o artistă autentic creatoare a valorilor perene, ci una ca o presimţire. Într-adevăr aveam să revăd ‚amorul’ meu din primele clase şcolare. O aveam în faţa privirilor interioare mititică, ţigăncuşă, la piele şi corbie la păr, cu un zâmbet cald şi modest, însoţită de un frate bălai, mai înalt bine decât sora lui, ea neferindu-şi zâmbetul prietenos nici de el, nici de vreun alt coleg, ci dăruindu-mi-l cu o gingaşă efuziune şi cu sufletul întreg în adânciturile născute în obrajii bucălaţi. Această imagine din trecut mă învinsese în faţa opreliştilor puse de uşă între mine şi revederea visului meu. Ioana! Era ea. Era Ioana! Iar acum, Ioana îşi punea toate nădejdile în cel care o iubise mai înaintea tuturor făpturilor feminine din existenţa ce urma... Ioana îşi depunea toate nădejdile în înţelegerea inimii mele şi în savantlâcul ce-mi lipsea totalmente. Ce păcăleală sinistră! Ce oroare! Cât poate fi omul de crud cu suferinţa celorlalţi?! Intram într-o măcelărie şi nu în atelierul unei mari sculptoriţe şi nu în alcovul Isoldei descoperite prea tardiv... Privirile mi se opriră asupra unui album cu reproduceri, mare cât o zi de post şi greu ca un calvar. Îl adusese de la Paris, cu prilejul unicei vizite ce-i fusese îngăduită, cumpărat din bănuţii ei de pâine. Era o culegere de fotografii color ale vitraliilor din catedralele Franţei. Eram atât de inconştient încât - uitând cu desăvârşire scopul pentru care mă aflam acolo, fericit de parcă aş fi regăsit-o pe Ioana copilăriei mele şi eram în largul meu, alături de iubita primilor mei ani, socoteam că, în curând, la una dintre vizitele ulterioare avea să mi-l împrumute şi mie acasă, să mă delectez pe urmele paşilor săi de altcândva. Apoi, m-am regăsit şi am priceput că alta era pricina pentru care mă chemase. Am atacat subiectul tămăduirii sale. Am recunoscut, cu mari menajamente, incapacitatea mea, imposibilitatea în care mă aflam de a o ajuta. Nu am lăcrimat. Nu am oftat. Am vorbit ca un adevărat medic: neutru şi rece în faţa morţii noastre obşteşti. Până şi astăzi, fără a avea vreo vină, cântăresc acea vizită ca pe una dintre crimele mele. Revenind din drum, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde ne-a chemat atât pictura lui Sorin Ionescu, după cum ne-au chemat şi sculpturile Ioanei Kassargian, revenind, ziceam, la Badrinath, e bine de cunoscut că cei cinci feciori Pandava, eroi ai Mahabharatei, când au apucat calea Raiului, pe aici au luat-o, pe unde, dealfel Tibetul se desparte de India. Aici se întind lacuri alimentate de gheţari, la înălţimi atinse numai de yoghini obişnuiţi cu greul. Astfel este lacul Satopantha, provenind din gheţarii Bhagirath Kharak şi Satopantha. Cititorul îşi dă imediat seama că zona unde se află templul de la Badrinath nu este propice vieţii desfăşurate în chip firesc, în tot cursul anului. Dealtfel, bună parte dintr-acesta templul este încuiat. El nu se deschide credincioşilor decât între lunile mai şi începutul lui noiembrie. Nu numai că deservenţii lui sunt datori să-şi facă bagajele şi s-o pornească la drum, dar până şi satul apropiat, numit Mana, se distanţează de vatra lui, cu căţel şi cu purcel, în căutarea unor zări mai senine şi, mai ales, mai cercetate de razele astrului dăruitor de viaţă. Până şi idolul de la Uddhaya este coborât în templul de la Pandulkeshwar. În templul de sus, până la viitoarea redeschidere, va arde lampa veşniciei. La darea în lături a uşilor templului, credincioşii uluiţi, se află în faţa aceleiaşi lămpi ce nu s-a stins de fel. Opinia generală este că templul e condus în această perioadă de însingurare de către înţeleptul ceresc Narada, devotatul Domnului Vishnu. Aceste legende îmi amintesc că, după ce am publicat şi răspândit, după puterile mele, scrierea "Popa Piso din Zărneşti", am fost oprit de un tânăr monah adus, cam peste voia sa, în obştea Patriarhiei. Ieşea din palat şi, văzându-mă, mă recunoscu. Reciproca nu este valabilă, deoarece lumea slujitorilor altarelor ortodoxe româneşti s-ar spune că mă ţine la inimă şi că recunoaşte rolul formativ al paginilor mele, pe când eu nu am de unde-i cunoaşte pe toţi. Va să zică, tânărul acela înalt şi bucălat, voinic şi bine hrănit, se apropiase din urma mea de mine, la ieşire din casa Stăpânului. - "Domnule profesor!" mă strigă, să-mi oprească paşii. Mi-am răsucit capul în direcţia de unde fusesem chemat. Nu-l cunoşteam pe străinul în haine monahale ce se grăbea să mă ajungă din urmă. Dar el şi începuse a-mi fi drag, cum se întâmplă cu orice necunoscut care ştie ceva despre tine şi te priveşte cu simpatie. M-am oprit şi l-am aşteptat. Începu a vorbi înainte de a ajunge în dreptul meu, într-atâta era de grăbit să-şi verse năduful. - "De mult timp doream să vă întâlnesc, pentru a dobândi nişte lămuriri ce-mi stau pe suflet până nu le voi da de rost." - "Spuneţi, părinte, care e necazul?" - "Aţi publicat o carte: "Popa Piso din Zărneşti" şi mi-aţi trezit curiozitatea. Ba mai mult decât atât: dacă nu izbutesc să aflu adevărul, sunt dator să pornesc la o grea încercare. Ba şi dacă aflu adevărul tot acolo cred că voi ajunge. Pentru că nu mai pot trăi până ce nu văd şi eu minunea...!" - "Fiţi mai explicit, părinte... Nu vă pot urmări. Despre ce este vorba? În ce fel sunt implicat în căutarea Sfinţiei Voastre? Ce v-am făcut de atârnă atât de grele obezi de sufletul meu şi nu vă puteţi despovăra?" - "Aţi pomenit în "Popa Piso" despre o peşteră unde arde veşnic o candelă pe care nimeni nu o aprinde. Vară şi iarnă, ea stă de veghe, pentru a lumina calea cine ştie căror păcătoşi... Iar eu, plin de mâhnire şi cu sufletul apăsat, mă întreb cum de putem noi vieţui, când o asemenea minune se petrece oarecum sub ochii noştri, şi să rămânem indiferenţi şi reci la prezenţa puterilor cereşti alături de inimile noastre uscăţive, de iască." Luminile privirilor sale ardeau, între lacrimă şi surâs. Pline de nădejde mă aţinteau, legându-şi potolirea aleanului de răspunsul meu la întrebarea sa agăţată de cele ce i-aş mai fi putut aduce mărturie cu privire la candela nestinsă, de care mi-a amintit lumina veşnică din iernile Badrinathului. - "Dar nu-mi vine-n minte măcar refererirea la care faceţi aluzie, părinte. Iertaţi-mi slaba memorie. Însă scriu enorm, după cum prea bine v-aţi dat seama, întâlnindu-mi numele pe coperţile cărţilor. Nu pot reţine toate câte mă cuceresc până la a le pune pe hârtie..." - "Cum?! Nu v-aţi dus acolo, să vedeţi cu ochii dumneavoastră?!..." Reproşul său nu avea nimic nelalocul lui. Omul era deosebit de cuviincios, cum îi stă bine unui călugăr, însă era pătruns de o dezamăgire abia îngăduită de voinţa lui. Mă întrebai dacă eu eram subiectul dezamăgirii sale, ori nefrecventarea grotei cu pricina. Nu cu mulţi ani în urmă avusesem prilejul să leg anumite relaţii amicale cu o pereche din Zărneşti. Erau unicele mele cunoştinţe din localitatea aceea, în afară de doctorul Ladea, despre al cărui prieteşug am scris în povestirea biografică numită de monah, iar nu demult în mai scurta povestire din acelaşi aluat, intitulată "Ucenicul". Despre ce alte relaţii umane a fost vorba? Despre unele a căror amintire mă umple de mândria de a fi român. Mă aflam în prima zi, ca vilegiaturist, în portul dunărean Sulina. Îmi găsisem şi angajasem o cameră, pentru perioada de vacanţă ce începea, la o bătrână care nu mai avea nici o rubedenie în orăşel, să o aprovizioneze cu peştele după care tânjeam, când hotărâsem să iau vaporul îndreptat într-acolo. Nici grădină de legume, nici de păsări nu avea. Se descurca de la o zi la alta cu o chirie mizeră plătită de către o muncitoare, atunci când fusesem eu acceptat chiriaş femeie plecată în sânul familiei. Să nu credeţi că îi dădea atâţia bani încât să se ajute cu ei a trăi şi în restul anului, când chiriaşa lipsea, cum se întâmpla atunci. Nu, nici vorbă. Sărăcia îi era lucie. Dacă am întrebat-o de-mi putea asigura şi masa, se grăbi a-mi răspunde pozitiv - în nădejdea că aveam să plătesc şi pentru mâncare. Dar care mâncare? Că mă înapoiam zdrobit de soare şi valuri, de pe plajă, pentru a mă întâlni cu un ou ochi (ţărănesc) în farfuria de prânz şi cu o felie de pâine alături. Cititorul se va întreba ce căutam la sărmana sărmanilor, în loc să adast la vreo gospodărie arătoasă şi îmbelşugată. Răspunsul este tare simplu şi fără ambiguităţi. Pe strada principală, unde rătăceam în căutare de adăpost, patru case din cinci aveau ferestrele bătute în scânduri: erau părăsite de proprietarii lor greci, care se înapoiaseră în ţara de obârşie, la retragerea cetăţeniei române de către statul democrat popular. Îşi părăsiseră avutul, pentru a încerca un trai nou în alte orizonturi, unde nădăjduiau să le fie mai omenească vieţuirea decât sub oblăduirea dictaturii proletariatului. Unde să tragi? Dacă aş mai fi rătăcit prin cartier, mă temeam ca, descinzând de pe vasul ce mă adusese, să nu apară alţi căutători de spaţiu vital pentru două săptămâni, luându-mi de sub nas bunătate de odaie cu ouă...! Cu toată strădania babei de a nu-i fi dezagreabil, nu am avut cum mă descurca decât renunţând la facerea ei de bine, în căutarea saţiului stomacului. Restaurante, în oraşul dirijorului George Georgescu (cunoscut mai ales sub apelativul vulgar: Gogu), nu existau decât unul, foarte modern şi elegant. Serile, mai ales, se umplea cu pârliţi ca mine, care nu-şi găsiseră gazdă cu masă. Iar noi aceştia, în loc de a mânca crap la proţap, saramură, ori ştiucă umplută, ne umflam cu mazăre alterată, din cutii de conserve, şi cu carne desărată, mai mult sau mai puţin, şi pe urmă gătită fără alt condiment. Într-o bună zi - poate că în cea dintâi când am vizitat bodega, am remarcat o pereche de oameni frumoşi, aflaţi nu departe de mine. Schimbau priviri între dumnealor, cu referire la noul venit. Adică la subsemnatul. Nu erau încărcate cu nimic necuviincios, după cum nu puteam citi altceva în ele decât o oarecare încântare admirativă ce - cinstit mărturisesc - mă flata. Îmi închipuiam că se bucurau că fauna locală a veneticilor se îmbogăţise cu un nou membru, dintr-o lume apropiată de gustul lor. Şi cam aşa stăteau lucrurile, aveam să aflu mai târziu, după ce mă invitară din gest să-i însoţesc în a mânca împreună, la masa lor. Am acceptat amabila lor intrare în legătură cu mine. M-am deplasat. I-am iscodit, să aflu dacă le înţelesesm gestica după sensul ce i-l atribuiseră, dacă eu eram acela a cărui prezenţă o doreau cu adevărat şi nu făceau o confuzie tipică după un pahar de vin (din care gustau din belşug, fără a da alte semne de intoleranţă). Toate răspunsurile hotărâte ale bărbatului - adevărat cocoş în micul lor grup - erau favorabile atât persoanei mele, cât şi participării mele la agapa lor modestă. Era liniştitor să ştii că fuseseşi adoptat de bărbat şi nu de femeie. - "Dar de ce?!" îl tot întrebam, nevenindu-mi să cred că fusesem ales de careva, un necunoscut, să-i ţin tovărăşie, tocmai eu, un posac, un ins care se ferea de prietenii noi, un nebăgăcios şi unul care nu se amesteca în viaţa celorlaţi, ci - mai curând - zicea bogdaproste dacă era lăsat în pace, să-şi mistuie singurătatea. Bărbatul era în deplină armonie cu cea pe care i-o bănuiam soaţă. Cel puţin în ceea ce mă privea, păreau a se fi înţeles perfect. Ambii erau de acord că pletele netunse mă făceau să semăn cu Mihai Eminescu. Mai mult decât poetul lor preferat: românul reprezentând naţia noastră (m-au îndoctrinat), românul desăvârşit. Erau fericiţi că-l întâlniseră pe Bădia Mihai, în carne şi oase!... Şi aveau de gând să nu se mai despartă de el câţi ani mai aveau de trăit. Desigur, atribuiam bună parte din entuziasmul lor licorii viticole absorbite. Ceea ce nu înseamnă că nu-i dădeam şi oarecare credit, că aşa este omul: pune temei pe toate imposibilităţile, numai să-i fie favorabile. Ne-am desfătat tustrei - fiecare pentru alt motiv - cât a durat masa. Poate că am fi prelungit bucuria întâlnirii, dacă nu ne vesteau chelnerii că se închidea spelunca şi nu ne dădeau afară, cu toată politeţea necesară. Noul meu prieten ţinu morţiş să mai arunce ceva bani şi pe nişte sticle de vin pentru acasă. Bineînţeles că nu l-am însoţit la golirea lor, pricina invocată la care am recurs fiind marea osteneală de a fi părăsit propria-mi casă din capitală în zori. Cu chiu cu vai îmi fu acceptată laşitatea, rămânând ca ziua următoare să ne revedem pe plaje, pentru a continua minunata cunoaştere a noastră. Proveneau din Zărneşti, ea fiind funcţionară la fabrica de mobilă, iar el muncitor tot acolo. Încă nu ştiam că urma, într-o bună zi, să relatez despre întemeierea acesteia de către Popa Piso, care avea să plătească la canalul Dunăre-Marea Neagră cu un ochi scos această facere de bine faţă de enoriaşii săi. Noul meu amic era un bărbat vânjos cât doi, cu cap oviform şi lătăreţ, cu un început de chelie, şi în celelalte părţi ale capului cu părul rărit. Nasul nu-i era pe măsura dimensiunilor trupului, ci delicat - fără a exceda prin feminitate. Gura o avea senzuală şi oricând gata de poveşti. Guşa era astfel desenată încât să nu jeneze nici pe purtător, nici pe cel care-l privea. Numai palmele sale bătucite şi puternice indicau provenienţa lui socială şi grăiau de o forţă herculeană rar întâlnită. Femeia îi era şi dânsa un amestec de statuar şi gingăşie - cea din urmă lizibilă mai cu seamă în desenul nărilor, deosebit de fremătătoare, subţiri, adulmecătoare ale fiecărei pale de vânt. Fruntea, ca şi a bărbatului, îi era înaltă, istorisind despre o inteligenţă aşezată, chibzuită, ce-i impunea o pondere a hotărârilor şi a gesturilor măsurate. Privirile îi erau calde, de la început prietenoase, astfel încât, sub fina lor apăsare te simţeai la largul tău, cunoştinţă veche şi încercată. Am găsit-o numai pe dumneaei pe plajă, el căutându-şi recuperarea forţelor irosite decuseară. Modul ei cald de a se apropia cu vorba de mine mă făcu chiar a crede că se născuse în dânsa o tandreţe - pe care nu o hrănisem în nici un fel. În schimb, încercam să mi-o explic aruncând asupra bietului său prieten tot felul de bănuieli privitoare la relaţiile lor, din care el ieşea cam şifonat. Nu am concretizat aceste gânduri, ci am lăsat să se depene în tăcerea minţii mele, nevoind a răspunde bucuriei lui de mă fi întâlnit, cu o purtare nevrednică. Cum se poate explica această bucurie? Cei doi veneau anual la Sulina ca urmare a pasiunii stârnite de romanul lui Jean Bart. Pentru ei acolo era centrul fericirii posibile în ţara românească. A li se părea că întâlniseră tot acolo şi pe prototipul poeziei româneşti le completa fericirea regăsirii tărâmului dunărean. Asupra mea căzuse alegerea lor şi nu aveam îngăduinţa să le stric descoperirea. Cred că a sosit momentul să nu mai rătăcesc din paranteză în paranteză. Ele mi-au fost necesare pentru a vădi ce a însemnat India pentru adolescenţa mea şi pentru mai târziu, deoarece nu m-am vindecat de patima aceasta nici până astăzi, când idolii mă fac să zâmbesc la gândul depărtării dintre ei şi revelaţia Adevărului creştin. Dar India reprezintă mon premier amour, acela de amintirea căruia nimic nu te poate despărţi. Să ne reîntoarcem la gazda mea Sorin Ionescu. Îl tot sâcâiam cu întrebări legate de crezul său şi - copilăreşte - îl descoseam privitor la ‚iniţierea’ lui. Eram atât de naiv încât bănuiam că orice om care trecuse pe lângă ocultism beneficia, fără doar şi poate, de o... ‚iniţiere’. De fapt prea puţin eram interesat de ’iniţierea’ lui, cât mă ispitea să-l folosesc pentru a căuta eu însumi o iniţiere personală. Nu cunoşteam întrebările ce trebuia să le pun, nici domeniile în poarta cărora trebuiau să bată ele. Dar Sorin îmi înţelegea ezitările care, poate le reproduceau pe ale sale proprii de odinioară - deşi el avusese norocul de a fiul unei pictoriţe frământată de aceeaşi problematică. Deci îşi supsese rezolvarea chinurilor intelectuale odată cu laptele matern. Mi-a pomenit, în afară de yoga despre teozofie, pe care nu dădea multe parale. Fără a menţiona numele sectei despre care va fi vorba imediat în continuare, bănuiesc că a complotat cu o bătrână prietenă a mamei sale decedate, să mă atragă şi pe mine în direcţia bântuită de aceea. Cum nu menţiona numele ‚profetului’ de care asculta femeia în cauză, inchipuirea mea se opri la Societatea Teozofică, ale cărei învăţături se părea că îi influenţaseră pictorului tinereţile. Fiindcă nu le mai acorda credit, se oferi să-mi dăruiască o carte de dimensiuni spectaculoase, scrisă de întemeietoarea Societăţii, pentru a mă lămuri singur asupra celor ce le-aş fi putut afla din gura lui. Văzând propriile sale ezitări în a lăuda calea teozofică, ba, dimpotrivă, un vag dispreţ al său faţă de ea, speriindu-mă de grosimea volumelor ce mi se ofereau, temându-mă că adâncirea în atari lecturi m-ar fi răpit de la literatura ce mă atrăgea cel mai tare pe pământ, am refuzat darul său. Acest refuz a fost binecuvântat, pentru că, la acea vârstă şi la puţina mea pregătire în materie de istorie şi teorie literară nu aş fi fost izbit de nimic din cele ce îmi reţin astăzi atenţia, când curiozitatea de a nu muri fără să cunosc şi eu ce a scris Mme Blavatsky, m-a determinat să deschid mai multe dintre opurile sale. Motto. "Şi trece o Umbră de la o vreme: - Stai, Moarte, ai vreme, nu te grăbi!" Emil Botta - "Mihai, să vezi ce mi s-a întâmplat...!" Tăceam, curios de ceea ce urma să aflu. Cu această femeie, de când soţul îi rămăsese în RFG, se puteau petrece multe minunăţii. Făcu doi-trei paşi, destul de greoi, datorită kilogramelor suplimentare cu atât mai numeroase cu cât era scundă de stat, paşi ce încercau să-i ascundă îngrăşarea, În schimb, o făceau pe Glicheria să semene cu o raţă pe uscat. Se apropie de o măsuţă mai puţin înaltă decât intra în obicei, aflată oarecum între noi, dar la perete Pe ea zăceau câteva caiete şi file de hârtie, gata de lucru, pe când altele erau scrise lăbărţat. Nu erau dispuse dezordonat. Se aplecă. Mă aşteptam să o aud gemând, ca omul supraponderal când face un astfel de efort; dar nu avu loc aceasta. Dimpotrivă, s-ar fi spus că se lăsase în jos ajutată de o tinereţe ce-i lipsea la vârsta aceea. Înşfăcă ceva din teanc. Avea dimensiunea unei cărţi poştale ilustrate, ceea ce era mai mult ca sigur. Iar materialul pe care era tipărită era şi el un carton portabil fără a se risca stricarea pozei înfăţişate. - "M-am pomenit cu acest domn sunând la uşă alaltăieri, către seară. De aceea te-am şi chemat: să-ţi dai părerea. Că tu cunoşti mai multe..." mă linguşi dânsa. Ridică fotografia, astfel încât lumina lămpii ce atârna din tavan să bată în ea, lăsându-mă s-o contemplu pe îndelete. Imediat l-am recunoscut pe J. Krishnamurti, surprins de camera foto în tinereţe, aşa cum îl ştiam din diverse cărţi cuprinzând conferinţe susţinute de el în public. - "Ştii cine este?" Am negat, deşi nu aveam nici o îndoială. Am negat deoarece demult o bănuiam că făcea jocul securităţii, preschimbată în provocatoare şi turnătoare. Aceasta, după condamnarea ce o suferise. Aveam o motivare a acestei păreri: cartea pe care acceptase a o semna, scrisă de un scribălău stipendiat de şefii săi cu petliţă albastră. O carte în care se povesteau numai minciuni despre istoria arestării şi culpelor sale şi ale acolitelor din mănăstirea ce o întemeiase şi condusese. Era o publicaţie propagandistică menită să vădească crimele ‚duşmanilor poporului’, a cărei reprezentată de frunte era socotită, ca aleasă a pietăţii populare ce o înălţase pe culmi nebănuite ale slavei. Deci m-am prefăcut a nu cunoaşte modelul înfăţişat în fotografie, pentru a nu da apă la moara acuzaţiilor că aş fi fost şi eu un emul al indianului, după cum era prietenul meu pictorul Sorin Ionescu şi eleva mea de limbă engleză, nonagenară, actriţa şi dramaturgul Sorana Ţopa, căreia tot artistul plastic mă prezentase. Dacă ascundeai adevărul, riscul era mult mai mic decât dacă îl mărturiseai cu aplomb. - "Nu, nu ştiu cine poate fi..." - "E un străin. S-a prezentat ca şef al mişcării krishnamurtiste...! Mi-a arătat şi paşaportul. Mi l-a deschis să-l citesc. Mi l-a dat în mână, să-l răsfoiesc". - "Ce-i aia ‚mişcarea’, cum ziceai că se cheamă?..." - "N-ai auzit de J. Krishnamurti?!" - "Regret. N-am auzit. Cine este?" am insistat. - " Şeful internaţional al unei mişcări mistice celebre pretutindeni." - "Şi tu de ce îi ţii poza în casă? Pentru că este băiat frumos?" - "El mi-a dăruit-o" - "Ce spui, domnule?!" Conform părerii mele personale, Krishnamurti se cuvenea să se afle, la odihnă, în lumea celor drepţi, de destui anişori, ceea ce gazda mea părea să ignore. - "Cu ce prilej ţi-a dat-o?" am revenit, deşi mi-o spusese de când intrasem pe uşă. Insistam, numai pentru a sublinia faptul că nu mă interesa nimic privitor la personaj. - "M-am pomenit cu el în prag. S-a prezentat: J. Krishnamurti." Glicheria nu mi-a istorisit în ce limbă vorbea străinul şi nici n-am descusut-o, pentru a nu depinde apoi de dumneaei. Continuă: - " M-a îndemnat să nu mă tem, fiindcă se afla aici, în urma unei vizite făcute secretarului general Nicolae Ceauşescu, şeful statului nostru, care îl trimisese să mă viziteze şi să-mi facă propunerea pentru care se dusese în audienţă la el. Avea o vorbă tare blândă şi cuminte. Încurajatoare în situaţia ciudată în care mă pusese. Dar dacă se acoperea cu spusele domnului Ceauşescu însuşi, nu, trebuia crezut? Ce părere ai?" - "Da..." am îngânat, pe un ton sigur. "Şi care a fost propunerea? Ce treabă are cu tine de l-a deranjat pe însuşi şeful statului?" - "El nu. Tovarăşul mă ştia şi m-a recomandat lui." Asta le întrecea pe toate. - "Adică, ce vrei să spui?" - "Simplu. A venit în ţara asta pentru a obţine aprobarea de a-şi extinde activitatea şi printre concetăţenii noştri. Şi are nevoie de careva să preia conducerea mişcării în România..." - "Şi Ceauşescu?" - "Are mare nevoie de prieteni în toată lumea, care să-l susţină economic şi moral. N-ai băgat de seamă că, pe măsură ce trece timpul, se depărteză tot mai mult de ruşi? Cu cine rămâne el alături? Îşi caută prieteni pretutindeni, din păturile cu putere şi bogăţie! Aşa încât Krishnamurti a venit la momentul crucial. Este extrem de bine văzut. El poate aduce susţinători ai politicii noastre de independenţă..." - "Deci şi rolul tău ar fi mare!" - "Bineînţeles. Eu am fost propusă să conduc întreaga mişcare românească..." - "Te felicit!" Cum nu intenţionam să aştept invitaţia de a mă asocia ei în acea conducere, am întrebat-o: "Ce mai ştii de Florin?" Florinel era soţul său. Acela din Federală. - "Mulţumesc este tare bine. Îţi închipui... Prietenul meu are grijă de el. Şi va avea şi de mine, când voi ajunge acolo." - "Crezi că vei fi lăsată să pleci şi tu, atâta timp cât Florin îşi întârzie revenirea?" - "Precis! De ce crezi că am adunat colecţia asta de icoane? Las o parte statului pentru a mi se da drumul." Aşa-zisa ‚colecţie’ era - vorba ei - o ‚adunătură’ de picturi bisericeşti. Dar niciuna dintre acelea de valoare. În nici un caz dintre cele vechi, ce au măcar preţul unicităţii. În calitatea sa de fostă stareţă (dintre cele extrem de iubite), călugăriţele ce trăiseră sub ascultarea ei - multe dintre ele, în acel ceas rătăcitoare - adunau de prin toate casele ţărăneşti tot ce găseau ca obiect de cult. Cum însă menirea lor nu fusese să înveţe ce însemna arta adevărată, vârau în saci tot ce dispuneau gospodarii rurali să le ofere. Astfel, se umpluseră camerele mari ale cuplului cu tot soiul de inutilităţi artistice şi dovezi de lipsă de gust şi de educaţie estetică. Glicheria, fosta lor stareţă, se afla în aceeaşi situaţie de neinstruire artistică, ca şi dumnealor. Drept care nu era nici dânsa în stare să dea tonul cercetării unui nivel superior al artei religioase. Mirat de câte se îngrămădiseră în acea locuinţă, abia acum pricepeam care era aspiraţia amicilor mei. Gazda veni şi cu o completare ce să mă edifice: - "Mă vizitează din când în când inspectorul X, de la Departamentul Cultelor. Îmi admiră foarte mult colecţia. Mi-a făgăduit să îmi susţină solicitarea de a o duce în străinătate, pentru a arăta întregii omeniri de ce este în stare poporul nostru. E o acţiune patriotică pe care o înţelege şi o susţine până-n pânzele albe, mi-a promis. Pe dumnealui mă bazez pentru moment. Între timp, Florinel lucrează în vederea aceluiaşi scop în Germania. Nu se poate să nu reuşim." Cum de ajunsese Florin în RFG, după ce scăpase din închisoarea politicilor? Iată o întrebare vrednică de toată atenţia. Fusesem colegi de grupă, la muncă, în aceeaşi brigadă, în lagărul de la Salcia. Nimeni nu l-ar fi putut acuza că avea vreo înclinaţie către a colabora cu conducerea sau cu anchetatorii. Dimpotrivă, starea sa nervoasă, de decrepitudine, l-ar fi împiedicat să ajungă la un asemenea pact, în cazul în care caracterul şi credinţa în Dumnezeu i l-ar fi sugerat. Nu. Florin era un tânăr onest cu desăvârşire. Pentru nimic în lume n-ar fi decăzut până acolo. Căsătoria sa cu stareţa adulată în copilărie se datora insistenţelor ei pe lângă părinţii lui, determinate de porunca securităţii de a se mărita, pentru a încheia odată pentru totdeauna cu mitul eternei fecioare - căci, în conformitate cu o viziune a Maicii Domnului, mănăstirea fondată de ea nu număra printre vieţuitoare decât fete mari, cu ea în frunte. Înainte de a ataca bunul simţ al părinţilor băiatului (căci deosebirea de vârstă dintre ei doi era de speriat), ea îşi mai încercase norocul şi cu un alt frecventator osârdnic al aşezământului monahal. Însă acela refuzase târgul propus, ceea ce nu avusese loc şi în cazul lui Florinel, ai cărui părinţi, mai slabi de înger, cedară în faţa argumentelor şi insistenţelor disperatei victime a tiraniei roşii. Nu se poate afirma că soţului ei i-a mers rău în urma acestui mariaj. Stareţa era foarte avută, pricepându-se a preschimba din timp daniile închinătorilor în valori mobile şi imobile. Pe când Florin era fiu al unei muncitoare şi al unui şofer care învăţase - pentru a-şi mări venitul - a face şi cravate de vândut verile pe litoral. Ambii, desfăcându-şi casa şi înstrăinând dubiţa, s-au retras simultan în câte o mănăstire, atunci când l-au slobozit pe fiul lor să facă cel dintâi acest pas al retragerii din lume. În momentul când el reveni din puşcărie, îşi rechemă alături de sine părinţii, pentru a li se reuni familia iarăşi în jurul lui. Aceasta era săraca zestre cu care a pornit el pe drumul singurătăţii în doi numit căsnicie. Dar solitudinea nu le era totală, ci populată de tot felul de spirite, căci, sărmana Glicheria, medium convins şi exersat, îl ajută pe soţul său, pasă-mi-te să facă investigaţii ştiinţifice în lumea celor duşi pe ceea lume. O vizită neobişnuită - mai firească decât aceea a lui Ramakrishna - le schimbă din fir-a-păr existenţa. Glicheria, de copil, susţinută de nişte notabilităţi din satul de baştină şi de parohul local, fu plimbată ca sfintele moaşte, să susţină conferinţe despre întâlnirile sale cu Maica Domnului, despre sfaturile şi poruncile Acesteia, despre viitorul României şi al Ortodoxiei noastre. Poate că nu înţelegea ea bine cele ce rostea. Însă ascultătorii săi, aprinşi de verbu-i înaripat, de tonul ei hotărât, de imaginaţia ce-i însoţea fiece viziune, se lăsară nu numai prinşi, ci fură copleşiţi, ţara noastră având deja o experienţă traumatizantă de acel tip, datorată ciobanului din Maglavit. Poporul era pregătit pentru coborârea sfinţilor pe pământul românesc. Unul dintre auditorii fetiţei - el însuşi elev - a fost puternic marcat (cu atât mai mult cu cât nu provenea din lumea noastră, ci din aceea săsească. A crescut cu imaginea copilei ce dialogase cu Maica Domnului. Repatriat în Germania, nu a uitat-o. Când lucrul i-a fost cu putinţă, a revenit în România, a întors lumea pe dos, s-a zbătut până ce a regăsit-o şi, într-o frumoasă zi cu soare, se înfăţişă la uşa ei şi sună. Venise cu daruri bogate precum cei Trei Magi. După ce se dumiri care era noul ei statut social, se reîntoarse cu un automobil şi un pick up, daruri pentru soţul ei - mare amator şi specialist în muzică. Vizitele neamţului se succedară într-o fericire permanentă a tustrei. În cele din urmă, el care avea o firmă de construcţii edilitare în RFG (relaţiile de acest tip motivau frecventa sa prezenţă în Bucureşti, unde ţinea legături de afaceri cu o groază de oameni de la un nivel foarte înalt) solicită să i se îngăduie a-l lua pe Florin, arhitect deosebit de bun, cu sine, pentru a-l folosi. Pe de altă parte, ceea ce nu se mai recunoştea oficial, pentru a-i oferi o şansă de a trăi mai cumsecade, în amintirea anilor când fusese fascinat de Glicheria. Probabil că poziţia sa era excepţională, fiindcă i se aprobă cererea. Astfel, fostul condamnat politic izbuti să ajungă în RFG şi să lucreze ca angajat al constructorului. Este de la sine înţeles că bucureşteanul nu se mulţumi cu ceea ce dobândise. Conform înţelegerii cu nevasta sa, iniţie acolo o vastă acţiune de contactare a tuturor cunoştinţelor din Occident, ca şi a persoanelor necunoscute dar plauzibil a-l ajuta în vederea obţinerii vizei de a rămâne şi el în Apus, precum şi de a-şi salva din ghearele comunismului soaţa, aducând-o lângă sine. Perseverenţa lui fu răsplătită, el primind mult nădăjduita viză. Între timp, Glicheria, sigură că aspiraţia lor se va împlini, frecventa mănăstirile unde era cunoscută, în haine de blană, elegantă foc, lăudând instituţia căsniciei şi norocul propriu ce-i dăruise o pleaşcă de bărbat întreprizător ca nimeni altul şi care urma să o scoată din ţară. Îşi îndemna toate fostele cunoştinţe să-i imite exemplul. Orgoliul ei nu mai cunoştea măsură şi nici nevoia sa de a se înconjura de admiraţia celor care rămăseseră măicuţe fără căpătâi... Motto. Nu mă lupt cu tine ca Iacob cu îngerul, nu mă cosi, nu mă secera, nu mă cheamă Iacob, sunt altcineva. Emil Botta Ce-l putea mulţumi mai mult pe Florinel? Nu mai avea nici o grijă: era un om, în sfârşit, liber! Alergă la şeful său, prietenul Glicheriei şi-i întinse hârtia atât de preţioasă, să se bucure şi acela de fericirea lui şi a nevestei sale. Iar directorul şantierelor - despre ale cărui opinii politice avea o idee falsă, după ce luă contact cu conţinutul misivei oficiale, verde la faţă se făcu pământiu, apoi albastru şi i-o rupse în zeci de bucăţele. Reacţia românului era de aşteptat. Înşfăcă un computer de pe birou şi, spărgând cu el geamul, îl aruncă pe fereastră, de la etajul paisprezece. Reacţia patronului său nu fu nici ea surprinzătoare. Puse mâna pe receptorul telefonului şi anunţă poliţia că unul dintre salariaţii săi avea o criză de nebunie. Florin fu condus cu ambulanţa într-o clinică anume destinată cetăţenilor din democraţiile populare, care lucrau în RFG. La un moment dat, izbuti să-şi sune tatăl. Îl încunoştinţă că în acea clinică îi era viaţa mai grea decât îi fusese în temniţa comunistă. Veni şi clipa eliberării. Glicheria fu avertizată asupra datei şi orei sosirii soţului ei. Îl întâmpină la gară, unde în faţa peroanelor îl aştepta o nouă ambulanţă, de data aceasta românească. A apărut în existenţa lui o suită de internări ritmice, desfăşurate în decursul a numeroşi ani. Cu prilejul lor, Florinel arătă cât de mare specialist era în muzica grea. Spitalul organiza concerte cu explicaţii date de el. În rândurile auditoriului, alături de pacienţi, se numărară şi numeroşi medici doritori să aibă contact cu compozitori mai puţin cunoscuţi, căci Florin îşi alcătuise o discotecă dintre cele mai bogate şi mai neobişnuite pentru ţara noastră şi melomanii contemporani din capitală. Îmi amintesc că de o liturghie pe teme sud-americane, ascultată la el, nu mi-a fost dat nicicând să mă mai bucur. De aci înainte nu m-am mai ştiut descurca. Temerea îmi era că nici vorbă ca Gigel să fi fost bolnav de nervi. Reacţia lui fusese absolut normală. Şi eu aş fi avut o ieşire similară şi orice alt ins care-şi pusese toate speranţele în acea viză, obţinută cu atâtea greutăţi câte ne putem închipui, o viză aproape imposibil de dobândit de către cineva care nu reprezenta o personalitate nici culturală, nici politică, nici măcar sportivă. Cine se lăsa la îndemâna cuiva crezut până în acea clipă un fidel prieten al familiei, un individ care să priceapă iadul comunist şi imensul noroc de a te număra printre puţinii dăruiţi cu o eliberare rapidă şi sigură ce le-ar fi schimbat radical viaţa? A strica un computer - oricât de scump era la ora aceea - era floare la ureche pe lângă pierderea libertăţii survenită datorită unei persoane ce nu ne dăduse nici un prilej, până atunci, de a ne îndoi de sentimentele sale şi de opiniile ei, o persoană ce declara a fi alergat întreaga viaţă pentru a întâlni îngerul copilăriei sale şi - culmea! - izbutise nu numai să-l întâlnească, ci şi să facă toate jertfele necesare pentru a-i asigura, pe viitor, un destin mai bun. În acelaşi timp, nu puteam uita decăderea psihică a lui Florinel, de la Salcia, unde era atât de lipsit de energie, de conştiinţă, de orice urmă a omeniei noastre distinctive, încât, cu riscul ameninţărilor cu coada de cazma, venite din partea caraliilor ce ne păzeau, era capabil să zacă ziua întreagă, total absent, fără a comunica nici cu noi măcar, revenindu-ne sarcina, în faţa pericolelor ivite, de a-l ridica din roabă cu forţa şi a-l pune să se sprijine în sapă, de formă, pentru a trece urgia uniformelor ce puteau fi aducătoare de cumplite pedepse, dacă erai prins a nu munci, unele dintre acestea riscând chiar şi să ne aducă moartea prin accident sau intenţionată. Cu Florin nu se mai putea vorbi. Iniţial mă pusese în temă asupra lotului de judecată din care făcea parte, ne delectasem amintindu-ne cunoştinţele comune. Avea umor, ironie, un spirit de observaţie antrenant. Treptat toate acestea dispăruseră, pentru a lăsa locul unui mare gol cerebral în care nu mai puteai pătrunde, oricâte eforturi făceai pentru a-l reîntâlni pe colegul de suferinţă care se retrăsese din vălmăşagul gesturilor zilnice. Care era Florin? Cel de acum? Acela internat de nemţi? Era omul sănătos pus la index de către comunismul triumfător? Era cu adevărat bolnavul psihic? Faptul că, redevenind un om ca noi toţi, adică reîntorcându-se la slujbă, continuând a urca la volanul maşinii sale - fără să se lege nimeni de carnetul de conducător auto, mă făcea a crede că tratamentul său fusese un mijloc de îmbolnăvire a lui - după cum sta în obiceiul acelei epoci nenorocite, când duşmanului de clasă i se aplicau tratamente psihice pentru eliminarea sa dintre plauzibilii oponenţi ai lui Nicolae Ceauşescu. Aceasta mă conduse în mod logic la acuzarea, în forul meu lăuntric, a soţiei lui (ţineţi minte că o bănuiam a lucra pentru securitate) de a participa cu bunăştiinţă la distrugerea definitivă a prietenului meu. Dar, se putea şi ca ea să fi fost de bună credinţă, în dorinţa ei de a-l apăra de sine însuşi şi de a-l readuce dincoace de pragul normalităţii. Erau totuşi împrejurări când Florin sărea peste cal în povestirile sale, în intenţii sau în explicaţiile funambuleşti. Îmi amintesc a-l fi găsit cu un număr mare de creioane într-o scrumieră încăpătoare, orânduite vârf la vârf, cu capetele în afara spaţiului unde odihneau. Stând de vorbă cu mine, mi-am dat seama că acele unelte de scris îl preocupau până la a nu mai fi atent câteva secunde la discuţia noastră. După care îşi revenea şi continua cele ce spusese, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut. - "Cu ce te ocupi, Florinel?" l-am iscodit. "Modul cum ai orânduit creioanele este simbolic? Ce vrea să însemne?" - "O ţin pe doctoriţa mea sub control", mi-a răspuns. "Vrei să-i dau puţină libertate de mişcare? Uite că-i dau." Apucă unul dintre creioane şi-l scoase din scrumieră depunându-l pe biroul fastuos. Apoi mă privi exultând: "Iată că ţi-am făcut pe plac. Acum e liberă să acţioneze cum pofteşte. Însă," grăi cu o seriozitate trucată, "i-am şi dat prea multă libertate. Aşa că să i-o mai restrângem niţel", râse sănătos şi cu poftă, cum o făcea de când îl ştiu. Întâmplările sale erotice nu intră în discuţie: toţi suntem nebuni, când este vorba despre aventurile noastre în acest domeniu. Nici gustul nu intră în discuţie, nici vreun criteriu estetic, ci numai înclinaţia - mai ales momentană - şi, bineînţeles - nebunia. Căci numai întreg la minte nu este omul îndrăgostit şi, cu atât mai puţin, cel atras exlusiv de sex. Există o latură a relaţiilor sale cu Glicheria ce, spre deosebire de afirmaţiile de mai sus, se cuvine luată în seamă. Mi-a narat Florin că dorul de blânda Moldovă şi de altarele ei, i-a condus pe cei doi soţi la Sihăstria, când mai trăia părintele de neuitat Cleopa. Dacă vreţi, la îndemnul Glicheriei, l-au căutat pentru a primi un fel de blagoslovenie pentru mariajul lor -ilegal din punct de vedere monahal (că şi Florin putea fi considerat un fel de călugăr, până să facă jocul femeii aceleia). Bucuria revederii duhovnicului între duhovnici numit a fost sinceră. Mai ales cât îl privea pe prietenul meu. Despre cele resimţite de soaţa sa nu pot spune nimic mai multe decât vorbele rostite mie de soţul ei, privitor la cele petrecute atunci şi acolo. Florin, când ieşiră din chilia monahului şi făcură câţiva paşi, îndepărtându-se de ea, i se adresă Glicheriei: - "Draga mea, mai am ceva să-i spun părintelui Cleopa, ce am omis în spovedania mea." Mărturisirile lor fuseseră aranjate dinainte, între ei, ajungând dânşii la hotărârea legată de ce era cazul să recunoască şi ce nu. Nu erau spovedanii sincere, ci aşa cum atrăgeam atenţia, ei ajungând la Sihăstria pentru ca să primească un fel de binecuvântare pentru stricarea votului fecioriei, născociseră o istorie întreagă legată de căsătoria lor ‚albă’, adică în cadrul căreia nu exista pângărire, nici încălcare a decenţei unor monahi. Aşa că Florin îi încredinţă nevestei sale că îşi amintise a mai fi vrut să discute ceva cu duhovnicul. Ea nu insistă ca el să-i comunice despre ce era vorba. El reveni asupra paşilor lor, bătu încă o dată la uşă, intră şi spuse: - "Prea Cuvioase, am venit să recunosc că am minţit. Căsătoria mea cu Glicheria este una ca toate căsătoriile. Nici vorbă să fie o ‚căsătorie albă’. Trăim ca soţ şi soţie de când ne-am luat. V-am minţit, Prea Cuvioase, şi nu pot suporta ideea că v-am minţit..." - "Nu m-ai minţit pe mine, ci înaintea lui Dumnezeu. Fii iertat, fiule, şi îndreptaţi-vă. Nu te mai lăsa atras de îndemnurile Glicheriei. Fii bărbat! Cercetează-ţi sufletul neîncetat şi rămâi curat! Nu cu păcatul vei cuceri Raiul, o ştii prea bine, Florine. Şi acum du-te. Fii binecuvântat că te-ai întors din drum, pentru a nu-l minţi pe Dumnezeu. Eşti acelaşi băiat bun cum te ştiam în copilărie." Aceasta, privitor la sexualitate în existenţa cuplului lor. Poate şi pentru că acum avea o amantă en titre, femeie cu familie - soţ şi copil -, Florin, deşi mama îi decedase şi nu avea asigurată masa zilnică, ajunse la soluţia de a divorţa, Glicheria dându-i bani să-şi cumpere o garsonieră. Se mută singur. Aşa începu o perioadă foarte grea pentru el. Nu mai respecta nici o regulă a meselor zilei, ci mânca pe apucate, nu mai era niciodată sigur că avea banii necesari plăţii impozitelor sau altor dări. Nu se mai îngrijea - el care fusese un bărbat care îşi respecta înfăţişarea şi era mândru de cum se prezenta în societate. Mă aflam într-o fostă casă de cultură devenită sector P.N.Ţ.C.D. Începusem o campanie personală în acest partid, susţinând o dată pe lună o adunare literară. Încercam să-i ademenesc pe membrii lui la bucuriile lecturii, creindu-mi astfel clienţi ai editurii şi asociaţi întru susţinerea ideilor cele mai înaintate, socoteam, pentru salvarea Patriei. Aşteptam încheierea unei alte reuniuni pentru ca, odată cu izbucnirea aplauzelor, să mă şi năpustesc asupra microfonului şi să lansez invitaţia de rigoare. Oamenii, amabili totdeauna şi doritori de cultură, nu mă refuzau. Soseau la timp şi mă ascultau cu drag. Va să zică, în acea dimineaţă, pândeam ultimile fraze ale vorbitorului, pentru a trece la invitaţia mea. Se deschise uşa vestibulului. L-am văzut intrând pe Florin. Eram de o vârstă, eu student la filologie, el la arhitectură, odinioară, înainte de arestare. Acum situaţiile noastre nu se diferenţiaseră semnificativ. Eram lector de limbi moderne la Institutul Teologic de Grad Universitar, fără alte perspective. El, un sărman bolnav de nervi, pensionat definitiv medical din poziţia unui arhitect strălucit. Şi el fără perspectivă Traseul vieţii sale o luase razna de mai mult timp. Se ocupa cu Glicheria de spiritism. Apoi a înşelat-o într-un chip penibil, cunoscut de toată lumea. A mai făcut şi altele pe care nu are rost să le înşir astăzi aici. Finalmente, a divorţat, continuând să mănânce la fosta soţie, deoarece nu-şi simţea chemare de bucătar. Aşa cum am mai spus, ea era şi producătoare de bani, fiind foarte îndemânatică, harnică, energică şi înconjurată de obştea din timpurile sale de glorie, risipită prin ţară. El a decăzut, bizuindu-se numai pe pensia medicală primită de la stat. Deoarece dedicase Bisericii întreaga sa viaţă, din copilărie, minus anii lubrici menţionaţi, am auzit că hotărâse să se înfăţişeze candidat la admiterea la Institutul Teologic. Fu respins la examenul medical, din pricina căderii sale psihice. Nu-l mai văzusem de câţiva ani. Şi, acum, iată-l deschizând uşa vestibului din acel sediu P.N.Ţ.C.D. Avea într-o sacoşă de piaţă câteva icoane pe care le scoase dimpreună şi le înfăţişă ca pe o marfă primului domn ieşit în calea sa. - "Mi-ar face plăcere să cumpăr o icoană, domnule arhitect", căci aşa se recomandase pentru a-şi susţine mai cu spor producţia. "Dacă ar fi pictate de mână. Ar fi chiar o cinste pentru mine să mă închin în faţa operei dumneavoastră", îi spuse deosebit de politicos. "Dar acestea sunt reproduceri lipite pe un carton cam subţire şi tăiat neregulat. Doar aici, pe margine, recunosc o contribuţie personală, prin colorarea unui fel de ramă, nu? Am dreptate?" Colegul meu îşi purta şi prin boală onestitatea ce-l caracterizase dintotdeauna. Nu părea jenat, aşa cum arată oamenii prinşi în culpă. Recunoscu direct: - "Aşa e. Sunt reproduceri lipite. Nici n-am avut suficient carton pentru toate. Vedeţi, am fost dator să lipesc şi două, şi trei bucăţi, ca să creez o bază pentru icoană." - "În acest caz, ce aţi făcut dumneavoastră personal? Le-aţi lipit, da?" i se adresa ca unui copil. Celălalt era încurcat. Îşi dădea seama de situaţia falsă în care intrase. Încercă, fără prea multă încredere: - "Şi rama..." - "Aşa e. Aţi colorat şi rama." Tăcură amândoi. Prietenul meu nu se clintea din loc, privind în jos, spre pantofii scâlciaţi şi colbuiţi. Celălalt pricepea că avea de-a face cu un bolnav aflat în mare nevoie. - "Nu pot cumpăra. Însă pot să vă ajut." Îi întinse câteva bancnote; nu multe. Străinul le luă. Mulţumi. Se întoarse şi ieşi. Legat de acelaşi partid, am lansat o carte pe care o publicasem recent, în cea mai încăpătoare sală din sediul central. Deoareece era vorba în ea ("Sânge pe Râul Doamnei") despre lupta fraţilor Arnăuţoiu, a cărei eroină a fost Elisabeta Rizea, am invitat-o pe aceasta la lansare. Era de pe atunci o bătrânică vioaie cum fusese întreaga viaţă. Gata oricând de jertfa supremă, în cadrul luptei anticomuniste. Îmbrăcată în strai naţional din zona Câmpulung, plină de vervă şi energie, a venit singură la partid, a participat cuminte la cele rostite în favoarea scrierii, de către vicepreşedinte, de deputat şi de alţi vorbitori, apoi, când i-a fost cedat microfonul, a trecut la a povesti despre jalea ei şi a zonei. După ce festivitatea se stinse, auditorii se grăbiră alături unde erau pregătite sandvişuri. şi fursecuri. Ca un fel de gazdă ce eram, am lăsat toată lumea să treacă înaintea mea, urmând să intru şi eu cel din urmă, când m-am auzit înjurat după toate regulile împroşcării cu vorbe urâte. Elisabeta Rizea se afla chiar înaintea mea, ea însăşi nefiind băgată în seamă de participanţii care se grăbeau să nu cumva să piardă ceva din aşa zisele bunătăţi expuse pe masa de acolo. Toate înjurăturile parcă s-ar fi izbit de creştetul ei de pe care îi fusese smuls părul în anchete. Indignat, mi-am îndreptat privirile către fundul sălii de unde provenea distubarea acelei atmosfere sfinte create în jurul personajului muntencii luptătoare. Uşa de intrare deabia de fusese deschisă de către careva venit de pe stradă. L-am recunoscut în acel bărbat pe Florinel. Îşi demonstra entuziasmul de a mă fi zărit şi el. Ce căuta acolo? Văzuse lume aglomerată şi intrase la rândul lui, curios. Ţinea în mână un teanc de coli de hârtie bătute la maşină. Îmi explică a fi fost filosofia lui isihastică, pe care intenţiona, profitând de aglomeraţie, să o răspândească printre cei de faţă. Mi-am luat grăbit rămas bun şi m-am pripit să-mi piardă urma în biroul unde dispăreau ascultătorii noştri. Renunţă atât să mă înjure cu simpatie, cât şi să-şi facă propagandă teoriilor sale. Unele foste ucenice ale soaţei sale aveau o casă la Brăila, de care el se folosea când ostenea de Bucureşti sau de lihnire. Într-o bună zi, tras de limbă de un escroc în legătură cu locuinţa sa, îl invită pe acesta să doarmă la el. Fu victima lui, care l-a bătut măr, voind să obţină o semnătură că-i ceda apartamentul necunoscutului. Trebui internat în spital, atât fusese de maltratat. Un grup de foste călugăriţe de-ale Glicheriei tulbura slujbele din toată ţara, cu strigătele lor împotriva ierarhilor comunişti. Aveau dreptate să-i atace în public. Le socoteam ultimul detaşament al luptei împotriva internaţionaliştilor. Dar nici slujbele lui Dumnezeu nu ai dreptul să le minimalizezi, oricât de mare ar fi nevoia. În rândurile acelor femei fără educaţie circula neadevărul că Florin fusese hirotonit preot. Era o minciună răspândită de ele, căreia el nu-i răspundea cu o negare categorică. Se complăcea în a accepta zvonul ce-l lansau ‚călugăriţele nebune’, cum li se spunea. Asta până ce bărbatul se umplu de o imensă scârbă, din neputinţa de a mai continua pe calea aceea a lipsei de măsură, a încălcării adevărului lui Dumnezeu. Am aflat de la postul de radio Bucureşti, vestea, transmisă desigur de un alt prieten al său, că Florin se spânzurase în garsonieră. Motto. "Un plop daţi-mi, fie şi plop rupt, de vijelii rupt, un arc îndoit, plop în strai ponosit, o siluetă." Emil Botta Se prea poate ca cititorul meu să nu fi auzit nicicând de Jiddu Krishnamurti, numit astfel după zeul Krishna - şi el, ca şi Jiddu, al optulea copil (în cazul lui Jiddu - din zece, după alte informaţii: unsprezece). Mama lui a presimţit că acela ce urma să le întregească familia avea să aibă un destin special. Deaceea a ţinut morţiş ca aducerea lui pe lume să o săvârşească în odaia pentru rugăciuni a familiei, caz excepţional. Din păcate, ea răposând pe când el avea 10 ani, nu se bucură de şansa de a-l vedea crescând şi nici nu suferi, ca martoră, la felul cum încasa flăcăiaşul bătaie după bătaie, de la învăţători, profesori şi tată, pentru dezinteresul demonstrat faţă de şcoală - atât de mare încât era considerat de educatorii lui un întârziat mental. Aceeaşi indiferenţă faţă de învăţătură urma să o vădescă şi mai târziu, trimis de mişcarea teosofică să-şi desăvârşească studiile la Oxford, unde nu a izbutit să intre. Dar nici un comentator nu sesiză, pe măsura importanţei, că tânărul vorbea la perfecţie limbile engleză (deprinsă în şase luni numai), franceză şi italiană şi că se adresa publicului său într-una dintre aceste mijloace de comunicare, stăpânite fără greşeală. De asemeni, avea un dar accentuat pentru mecanică. Va să zică îmi vine a crede că nu capacitatea de asimilare intelectuală a tânărului era defectuoasă, ci obiectivele şi metodele învăţământului din perioada formării sale au dovedit mari hibe. Acest băiat, recunoscut ca bolnăvicios şi visător (de mic se îmbolnăvi de malarie şi întreaga viaţă a fost chinuit de ciudate pierderi ale conştiinţei - pe care le denumea ‚procesul’) - va păstra până în ultimile clipe o înclinaţie spre admirarea naturii. Iată-l ce scrie în ultimul său jurnal. "Lângă râu există un copac pe care l-am privit zi de zi timp de mai multe săptămâni, la răsăritul soarelui. Când astrul se înalţă încetişor deasupra orizontului, deasupra codrilor, arborele se aureşte pe neaşteptate în întregime. Toate frunzele sale strălucesc de viaţă şi, pe măsură ce trec orele, o calitate extraordinară emană din el. (Numele său are prea mică însemnătate; ceea ce contează este arborele acesta frumos); ea pare să se desfăşoare peste întregul ţinut, dincolo de râu. Soarele mai urcă puţin, iar foile sale încep a tremura, să danseze. Înainte de zori, copacul este întunecos, tăcut şi distant, imbibat în demnitate. Când să se facă zi, cu frunzele iluminate şi dănţuitoare, îţi dăruieşte simţământul că percepi o mare frumuseţe. Către amiază, umbra îi este adâncă, şi puteţi sta jos, adăpostindu-vă de soare. Atunci se stabileşte o relaţie profundă, imuabilă şi care-ţi acordă siguranţă, cu o libertate pe care numai copacii o cunosc. Către seară, când soarele la apus iluminează miază noaptea, copacul, încetul cu încetul, se închide în sine însuşi. Cerul este roşu, galben, verde, dar arborele rămâne tăcut, rupt de toate, se odihneşte în preajma nopţii." Puţini dintre scriitorii lumii resimt cu atare sensibilitate frumuseţea unui copac, ce pare a deveni unic. Ba chiar este. Copilul bătut cu beţele pentru că nu era în stare să demonstreze efortul de a învăţa, ne învaţă pe toţi frumuseţea lumii în care trăim, ne învaţă pe toţi că viaţa merită contemplată şi că se cuvine să ne contopim cu ceea ce ne înconjoară. Krishnamurti a devenit, în timp, adevăratul nostru învăţător, acela care ne asociază eternităţii înseşi, prin mijlocirea frumuseţii. "Dacă stabiliţi un raport cu el [cu arborele], vă aflaţi în raport cu omenirea. Deveniţi răspunzător de acest copac şi de toţi arborii din lume. Însă dacă nu vă aflaţi în relaţie cu fiinţele vii de pe pământ, riscaţi să pierdeţi legătura cu omenirea, cu făpturile omeneşti. Niciodtă nu observăm în profunzime calitatea unui copac, nu-l atingem nicicând pentru a-i simţi soliditatea, rugozitatea scoarţei, pentru a asculta zgomotul ce-i este propriu. Nu zgomotul vântului în frunzele sale, nici briza dimineţii care le face să fâşâie, ci sunetul ce-i este propriu, sunetul trunchiului; şi sunetul tăcut al rădăcinilor; trebuie să fii extrem de sensibil pentru a auzi acest sunet. Nu este zgomotul lumii, taclalele gândului, nici acela al certurilor omeneşti şi al războaielor, ci sunetul propriu al universului." Tânăr fiind, fusese descoperit de către unul dintre cei doi conducători ai Societăţii Teosofice , C. W. Leadbeater, ca ‚vehicol’ al viitorului Învăţător al Lumii. Se întemeie o organizaţie ce-i fu încredinţată spre conducere, cu numele romantic: "Ordinul Stelei din Răsărit". Lui Krishnamurti, însă, nu îi surâdea să se afle în fruntea ei, ideea sa fiind că omului i se cuvine libertate totală, chiar şi din partea lui (sau mai ales). Drept care desfiinţă organizaţia, retrăgându-se cu fratele său departe de donaţiile imobiliare ce-i fuseseră făcute pentru a i se asigura existenţa, fără a fi împovărat de nimic din problemele uzuale ale omului. Porni o campanie de întâlniri cu cei dornici a-l asculta, conferenţiind pretutindeni în lume, până la sfârşitul vieţii, şi tipărind conţinutul acelor convorbiri. Născut la 11 mai 1895, s-a stins la 17 februarie 1986, adică în vârstă de 90 ani. Cu această incursiune în existenţa sa, suntem datori faţă de cititor să spunem câteva cuvinte despre ce a fost Societatea Teozofică, cu atât mai mult cu cât Madame H. Blavatsky urmează a juca un rol şi în relatarea mea, în continuare. Motto Dintr-o noapte albă, într-o noapte albastră să treci pragul, să treci liniştit şi nu-ţi fie teamă de aripa morţii. Şi ai să vezi nemaivăzute lumini cereşti, luminile ochilor cei îngereşti... Emil Botta În noaptea de 11 spre 12 august 1831, s-a născut în adâncul Ucrainei pruncul ce urma a fi botezat Elena Petrovna. Un semn (să fi fost unul rău, al refuzului Bisericii de a primi fata în sânul Ei?) întrerupse ceremonia, răspândind panică printre cei de faţă. O fetiţă prezentă dădu foc - fără să vrea - veşmintelor preoţeşti, cu lumânarea ce o ţinea, după cum dicta obiceiul, în mână. Tatăl copilului, pe atunci căpitanul de artilerie Peter von Hahn, obligat de îndatoririle sale militare, schimba frecvent reşedinţa familiei, până ce soţia sa decedă, la 27 ani. Până atunci copila ei o însoţi deseori în staţiuni termale, după cum mai târziu avea să se deplaseze dinpreună cu brigada părintelui ei în diverse regiuni ale ţării. În cele din urmă, bunicul o culese (Andrei Mihailovici de Fadeiev, căsătorit cu prinţesa Elena Pavlovna Dolgoruki), de pe drumuri. El însuşi se muta frecvent. Ceea ce se marie în mod fericit cu anumite călătorii ce le făcu fata căpitanului cu acesta, prin Europa. Bunicul, răspunzând de kalmuci, îi prilejui nepoatei să observe lamaismul mongol. Extrem de bine educată şi cultivată - ca o viitoare membră a nobilimii ruse -, vorbind mai multe limbi străine, cu accent asupra celei franceze, admirabilă cunoscătoare şi interpretă de muzică, deprinsă a picta cu gust, Elena Petrovna era şi o elevă neascultătoare, mereu revoltată împotriva disciplinei, probabil lipsindu-i prietenia unei mame, a unor fete de vârsta ei şi datorită felului impropriu de a creşte mereu printre străini. De mică dădu dovada unor frecvente manifestări parapsihologice. Ele speriau slugile şi îi îngrijorau pe ceilalţi membri ai familiei. Printre acestea, accese de somnambulism, clarviziune, provocând prin simpla sa apropiere fenomene de poltergeist - acea bântuire a anumitor case, ce se manifestă cu levitaţiuni, sunete inexplicabile etc., convorbiri cu spiritele prezente în folclor. Persoanele frecventate cu simpatie erau magi, vrăjitori, alchimişti. Lecturile preferate le desprindea din istorisiri din aceeaşi lume. Împlinind vârsta de 18 ani se mărită cu un bărbat cu 22 ani mai bătrân, funcţionarul Nichifor V. Blavatsky. L-a părăsit peste trei luni. De acum înainte începu o călătorie lungă cât viaţa, străbătând pământul în lung şi-n lat în trei rânduri, nu rareori în straie bărbăteşti. Câteodată ostenea (poate) şi se oprea pentru a cumpăra terenuri, totdeauna falimentare. În 1850, îl întâlneşte, în sfârşit, pe ghidul său spiritual, care îi apare din copilărie şi, în numeroase rânduri, i-a salvat viaţa. În timp, a fost pusă în contact cu anumite congregaţii spirituale, din cari făcea parte însăşi călăuza sa. Firea sa de aventurieră, însă, o împiedică să se dedice totalmente acestora. Luă legătura cu Garibaldi şi cu Mazzini, găsindu-se în primele rânduri ale luptei pentru eliberarea Italiei. Întretimp putu fi găsită în Turcia, în Egipt, la Londra, în America, în Canada, în Statele Unite, în Mexic, Honduras, Peru, Tibet, Birmania, din nou Europa, Rusia, Siria, Liban, Veneţia, Balcani, Belgrad, Florenţa, Suez, Caşmir, Grecia, Egipt, Paris, New York. A vizitat până şi Bucureştii. Revenită în lumea civilizată, nu-i rămase alta decât să trăiască din nesemnificative activităţi artizanale. Cunoaşterea expertului în asigurări colonelul Henry Steel Olcott, îi schimbă existenţa radical. De aci înainte vor colabora, mai întâi în ziaristică, ulterior în mişcarea spiritistă. Cel dintâi discipol fidel al ei va fi avocatul W. Q. Judge. Cu ajutorul ambilor, va întemeia Societatea Teozofică, la 7 noiembrie 1875. Liniştită, încurajată, simţind că i se acorda încredere, trecu la redactarea lucrării "Isis dezvăluită", de 1300 pagini, manifest al Mişcării. Primul tiraj, de 1000 exemplare, se epuiză în primele zece zile de la ieşirea pe piaţă. Nu peste mult imp, Societatea se implică în fondarea Congresului Naţional Indian, partid care, în cele din urmă, va dobândi, cu lupte grele şi mari, independenţa Indiei. Mme Blavatsky trece la redactarea unei forme lărgite şi adâncite a lui "Isis". Ea se va intitula: "Doctrina Secretă". Pe când se afla în Europa, o pereche de franzuji îi montează acuzaţii de necinste, de lipsă de scrupule, în privinţa realizărilor teosofice şi a legăturilor sale cu Maeştrii ce-i erau călăuze. Este învinuită de falsuri în privinţa epistolelor acestora. Scandalul ia proporţii monstruoase. Se fac anchete, sunt trimişi specialişti în escrocherii. Mme H. Blavatsky este pusă la stâlpul infamiei. Mulţi dintre cei apropiaţi o părăsesc. Din păcate, reabilitarea ei nu are loc decât peste un veac, în 1886. Continuă împotriva tuturor opreliştilor morale monumentala "Doctrină". Înfiinţează Loja Blavatsky. Societatea Teosofică dobândeşte o "Secţiune Esoterică". După patru ani de aşteptare, în sfârşit, publicul avu acces la "Doctrina Secretă", compusă din "Cosmogeneză" şi "Antropogeneză". Autoarea pune bazele raţionale ale unei etici universale, tinzând către acceptarea unei fraternităţi a omenirii. La încheierea scrierii, Elena Blavatsky trecu la punerea pe hârtie a altei scrieri: "Cheia Teozofiei" şi, finalmente, a "Glasului Tăcerii". La 8 mai 1891, căzu victima unei epidemii de gripă. Vă veţi mira că autorul paginilor de faţă a irosit atâta din timpul domniilor voastre cu istoria Societăţii Teozofice. Aceste preocupări, însă, subliniază regretele sale de a fi refuzat amiciţia lui Sorin Ionescu, acela care i-a propus să-i ofere în dar "Doctrina Secretă". Mult mai mult decât atât, se va vedea în continuare, scrierile Elenei Blavatsky sunt, în chip neaşteptat, legate de ţara noastră, ceea ce, vom recunoaşte, are o importanţă de prim rang. Motto. Ce fluier fluiera de-mi zdruncina, de-mi sfâşia toată inima? Bici grozav era, de mă sfâşia! Emil Botta În urma propunerii de odinioară a lui Sorin, de a mă înzestra cu textul masiv al doamnei Elena Blavatsky, "Doctrina Secretă", cititorul îşi aminteşte că a urmat refuzul meu. Însă acea perspectivă de a avea cartea în biblioteca mea mi-a rămas în suflet ca un abur al regretului. Peste acest of tacit am trecut ani de-a rândul, neglijându-l. Asta, deoarece totdeauna am avut foarte mult de muncit. Studiile întârziate, ca urmare a detenţiei şi a piedicilor puse de regim celor în situaţia mea de a şi le desăvârşi constituiau cel mai de seamă obstacol sufletesc. În al doilea rând, ca literat, cum aspiram să devin, eram dator să-mi făuresc un stil cât de cât personal. Mă împingea o nevoie lăuntrică la o cunoaştere a vieţii din jurul meu, superioară celei comune, numai datorită ei putând visa la realismul literar spre care tindeam. O chemare peste puteri mă îndemna să mă ascund în biblioteci, pentru a-mi desăvârşi cultura. Am îmbătrânit până în pragul sfârşitului. Şi mi-e greu să ştiu că nu voi mai avea timp să citesc enorm de multe scrieri ce au făcut vâlvă la timpul lor. În contextul întregii povestiri expuse în paginile acestea, am dorit două lucruri. Unul, să profit pentru a mă edifica personal asupra teozofiei. Al doilea, să fiu pregătit să-l introduc pe cititor în acelaşi domeniu. Partea agreabilă pentru mine, care am rămas un amator de poveşti - că ce altceva este scriitorul? - e că am descoperit două volume de Mme Blavatsky cuprinzând povestiri privitoare la India şi alte zone ce stârnesc probleme psihologice. Iar acestea, spre surprinderea mea, excelent scrise. Mai bine decât ar fi făcut-o naratori profesionişti. Unul dintre ele se numeşte: "The Caves and Jungles of Hindostan" (Peşterile şi junglele Hindustanului). El cuprinde ample articole privitoare la Hindustan, cunoscut de autoare cu prilejul unei excursii organizate din SUA - unde sălăşluia în acea perioadă - în ţara atât de misterioasă a Indiei. Destinaţia lor era publicarea în presa timpului. Peisagistică de cea mai bună calitate - pe care nu voi pierde timpul dumneavoastră străduindu-mă să o analizez, nici aducând citate (care - vrând-nevrând trebuie să fie masive, deoarece zeci de file dezvoltând această temă sunt admirabil redactate). Comentarii sociologice, psihologice, istorice, religioase, etnologice contribuie cu nenumărate informaţii în absenţa cărora am rămâne săraci. Aducerea la lumina tiparului a multimple convorbiri de un profund intelectualism şi de o vioiciune rar întâlnită. Dar mai ales portetele unor personaje, cu un accent personal, trăsături, gestică, habitudini, expresie corporală, unice. Pentru a ilustra această afirmaţie din urmă, sunt dator să recurg la cel puţin una dintre prezentările ce le face în cadrul evocărilor sale E vorba despre dansul unei vrăjitoare. "Iniţial, mişcările vrăjitoarei erau lente, inegale, oarecum convulsive; pe urmă, treptat, au devenit mai puţin abrupte; În cele din urmă, ca şi când ar fi deprins cadenţa tobelor, aplecându-şi înainte întreg trupul prelung şi chircindu-se ca un ţipar se năpusti jur împrejurul focului ce ardea cu flăcări în aerul liber. O frunză uscată prinsă într-un uragan n-ar fi putut zbura mai iute. Picioarele sale osoase, desculţe, călcau fără zgomot pământul stâncos. Buclele lungi ale părului ei zburau în juru-i ca şerpii, biciuind spectatorii, care îngenunchiau, întinzând către ea braţele ce le tremurau şi li se zbârceau ca şi când ar fi fost vii. Cei care erau atinşi de una dintre pletele negre ale acestei Furii, cădeau la pământ, copleşiţi de fericire, cu strigăte de mulţumire adresate zeiţei şi socotindu-se binecuvântaţi în veşnicie. Nu era păr omenesc acela ce-i atingea pe fericiţii aleşi, era însăşi zeiţa, una dintre cele şapte. Tot mai iute zburau picioarele-i decrepite. Mâinile tinere şi viguroase ale toboşarului o urmăreau cu dificultate. Însă ei nu-i trece prin minte să surprindă măsura muzicii; se repede, zboară înainte. Aţintind cu orbitele-i lipsite de expresie, ţepene, ceva faţă-i,ce nu este vizibil pentru ochii noştri muritori, abia de-şi zăreşte adoratorii; ulterior, căutătura ei se umple de foc şi la oricine s-ar uita acesta se simte arzând până-n măduva oaselor. La fiece căutătură, aruncă câteva boabe de orez. Mărunta mână de boabe pare inepuizabilă, ca şi când palmele-i zbârcite ar conţine sacul fără fund al Prinţului Fortunatus. Brusc se opreşte ca lovită de trăznet. Goana nebunească în jurul focului a durat douăsprezece minute, dar cercetam în van urmele ostenelii pe chipul de moartă al vrăjitoarei. A adăstat doar o clipă, întocmai timpul necesar pentru ca zeiţa s-o slobozească. Deîndată ce se simţi liberă, cu un efort unic sări peste foc şi se adânci în rezervorul de apă de lângă porţi. De data aceasta plonjă o singură dată; şi pe când se afla sub apă, a doua soră zeiţă pătrunse în trupul său. Băieţaşul în alb scoase la iveală o altă farfurie, conţinând o nouă bucată de camfor arzând, exact la timp pentru ca vrăjitoarea să-l ridice şi să alerge iarăşi năvalnic pe calea ei. Colonelul stătu cu ceasul în mână. Pe parcursul celei de-a doua obsesii, vrăjitoarea alergă, sări şi goni exact paisprezece minute. După aceasta, se adânci pentru a doua oară în rezervorul de apă, în cinstea celei de a doua surori şi cu prilejul fiecărei noi obsesii numărul plonjărilor sale crescu, până ajunse la şase. Trecuse deja un ceas jumătate de când începuse alergarea. În această perioadă vrăjitoarea nu s-a odihnit niciodată, oprindu-se numai câteva secunde, pentru a dispare sub apă. "Este un demon, nu poate fi femeie", exclamă colonelul, văzând capul vrăjitoarei coborât pentru a şasea oară în apă. "Să mă spânzuri, dacă îmi dau seama!" mormăi domnul Y..., trăgând de barbă nervos. "Singurul lucru ce-l ştiu e că un bob dn blestematul său orez mi-a intrat pe gât şi nu-l pot scoate!" "Şşt, şşşt! Vă rog tăceţi!" imploră Sham Ran. "Vorbind veţi strica tot!" Am privit către Narayan şi m-am rătăcit prin conjeecturi. Trăsăturile sale, ce deobicei erau atât de calme şi senine, erau alterate de data aceasta de umra adâncă a suferinţei. Buzele îi tremurau şi pupilele ochilor îi erau dilatate, ca datorită unei doze de beladona. Ochii săi erau înălţaţi deasupra capetelor mulţimii, ca şi când în dezgustul său se străduia să nu vadă cele aflate înaintea sa şi, în acelaşi timp nu putea vedea, prins într-o visare adâncă ce-l purta departe de noi şi de întregul spectacol. "Ce s-a întîmplat cu el?" gândeam, însă nu am avut timp să-l întreb, doarece vrăjitoarea din nou se învârtea pe de-a-inntregul, Dar cu a şaptea zeiţă, programul se schimbă uşor. Goana bătrânei se transformă în săritură. Uneori aplecându-se până la pământ, aidoma unei pantere negre, sărea la câte un adorator şi, oprindu-se înainte-i, îi atingea fruntea cu degetul, pe când trupu-i prelung şi slab i se scutura de hohote de râs neauzite. Apoi, din nou, ca şi când s-ar fi abstras din umbra-i şi urmărită de ea într-o prinselea stranie, vrăjitoarea ne apărea ca o caricatură sinistră a lui Dinorah, dansându-şi danţul nebnesc. Pe neaşteptate, se îndreptă pe cât era de înaltă, săgetă către porţi şi se ghemui în dreptul brule-parfumului fumegând, lovindu-şi fruntea de treptele de granit. O altă săritură şi ajunse chiar lângă noi, în faţa capului monstruosului Sivatherium. Îngenunche şi-şi plecă la pământ ţeasta în mai multe rânduri, emiţând sunetul unui butoi gol izbit de ceva dur. Deabia am avut timpul să sărim în picioare şi să ne retragem, când răsări pe creştetul capului de Sivatheriu, stând acolo de-a-n picioarelea, printre coarne." Dacă ne-am edificat asupra calităţilor de prozator ale doamnei Blavatsky, averizăm cititorul că nu pentru ele ne-am oprit asupra scrierilor sale literare, ci pentru că, în volumul "Povestiri de coşmar", în care triumfă romantismul, cea dintâi istorisire priveşte şi România. Ea debutează cu adresarea către editorul publicaţiei "The Sun". Este intitulată: "Poate dublul ucide?" şi primele cuvinte pun în temă privitor la conţinutul istoric al istorisirii. "Domnule, "Într-o dimineaţă din 1867, Europa de Est a fost cutremurată de o veste a celei mai cumplite descrieri. Mihail Obrenovici, Prinţul domnitor al Serbiei, mătuşa lui, Prinţesa Ecaterina sau Katinka şi fiica ei, au fost ucişi în plină zi, lângă Belgrad, în grădina lor, asasinul sau asasinii rămânând necunoscuţi." Bărbatul a fost ucis de câteva gloanţe şi lovituri de cuţit, Prinţeasa a murit pe loc, cu capul zdrobit, iar tânăra ei fată, fără să-şi piardă viaţa pe dată, nu avea şanse de a supravieţui. ''Autoarea explică motivarea crimei. "În dominioanele austriece şi sub protectoratul îndoielnic al Turciei, din Bucureşti şi până la Trieste, nici una dintre famillile de seamă nu se simţea în siguranţă". Zvonul îl acuza pe Prinţul Kara- Gheorghevici sau Tserno-Gheoghey a fi fost vinovat de întâmplarea cumplită. Se efectuară arestările unor inocenţi, pe când cei cu adevărat vinovaţi au scăpat nepedepsiţi. O doamnă din preajma victimelor, avea preocupări legate de ocultism. Dar nu ea s-a dedicat rezolvării misterului acestei omucideri, ci o ţigancuşă de paisprezece ani, pe nume Frosa, provenind de undeva din România. Nimeni, nici ea însăşi nu ştia de unde era cu exactitate, nici cine era. A fost adusă de un trib de ţigani nomazi şi părăsită în curtea respectivei doamne. De atunci înainte locui acolo. I se spuse "fata adormită", având renumele că putea să doarmă oriunde s-ar fi aflat şi de a-şi povesti cu glas tare visele. Mme Blavatsky călătorea prin Banat cu un car cu fân, ce-i aparţinea. Se împrieteni cu un francez care şi el străbătea drumurile, numai că pe jos. Era cunoscut ca specialist în mesmerism. Îl urcă pe încărcătura frumos mirositoare şi se împrieteniră. El, care urma, în seara respectivă, să ia legătura cu familia celor care-şi pierduseră viaţa într-un chip atât de cumplit, îi dădu ştire noii sale cunoştiinţe privitor la cele comise, cu atât mai mult cu cât familia aspira sa dezlege misterul morţii tragice, cu ajutorul clarvederii ţigăncii din România pomenite. Se edificară că şi călătoarea cunoştea nenorocirea. Străinul o invită să asiste la operaţia recuperării adevărului. Cu atât mai mult el avea nevoie de prezenţa ei, cu cât sârbii în cauză nu cunoşteau limba franceză. O zăriră şi pe Frosa. "Era îmbrăcată în costumul naţional al femeilor valahe", specifică autoarea istorisirii. Mme Revenind la subiectul cercetării lor, groaznic de palidă, îşi ţinea ochii închişi. Portretul ce i se face este bogat. Avea înfăţişarea unui sfinx, specifică somnambulilor clarvăzători. Numai faptul că respira, clătinându-şi mărgelele şi monedele cu care era împodobită, o distingea de o moartă. Franţuzul îşi informă soaţa că o adâncise pe Frosa în somn, pe când se apropiau de locul unde se afla ea. Îi scutură mâna, făcu un număr de pase, în urma cărora îi întinse braţul; acesta i se încordă, înţepenind ca de fier. Îi strânse toate degetele, mai puţin pe acela din mijloc, pe care-l îndreptă către luceafăr. Mme Blavatsky, urmăreşte fiece detaliu al scenei. Socotesc că nu am dreptul să ocolesc atari amănunte. Deaceea eu însumi o voi urma din aproape. Pe urmă francezul îi dădu ocol ţigăncii, mergând de la dreapta către stânga. Îşi depunea fluidele aici şi în alte locuri. Francezul, care întretimp îşi scosese haina şi-şi sumesese mânecile cămăşii, era el însuşi căznit de cele ce săvârşea. Părul i se zburlise. O întoarse pe Frosa cu faţa către lună. Curând i se acoperi fetei figura cu stropi mari de sudoare. Se porni să îngâne o melodie, cu glas scăzut. Boieroaica sârboaică, era încordată, aplecată deasupra ţigăncii, să surprindă fiece cuvânt cântat. Se străduia să surprindă numele criminalului, pe buzele celeilalte. Frosa, ca ridicată de o forţă mai presus de ea, se înălţă de-a-n picioarelea, rămânând la fel de ţeapănă, aşteptând a fi preluată de fluid şi dirijată. Străinul împreună mâinile celor două femei şi porunci Frosei să intre în contact cu gazda. Aceasta, cu multă bunăvoinţă, o iscodi pe cealaltă dacă putea numi criminalul. Cea din urmă afirmă că se afla pe drumul dezlegării misterului. Glasul parcă nu-i devenise străin. Un abur luminos se iscă, împrejmuind trupul fetei. Treptat se lăţi. Păru a se rupe de corpul ei, condensându-se pentru a căpăta asemănarea cu somnambula însăşi. Se târâ pe pământ şi se îndreptă către râu, unde pieri ca o ceaţă. Boieroaica, fără să-şi dea nimeni din cei de faţă seama, scoase la iveală un stilet, îl propti pe sânul fetei. Mesmerizatorul, după cum recunoscu ulterior, nici nu realiză ce anume se petrecea. Fata scoase un urlet, se plecă îndărăt şi-şi smulse arma din piept. Izbi cu ea aerul ce o înconjura. De pe buzele-i acoperite de spumă se iviră, în mod repetat, două nume bărbăteşti de botez. Francezul, speriat, continua s-o încarce de fluid. Doamna Blavatsky îi strigă că avea s-o omoare. El nu mai era capabil să controleze momentul. Ce ai de gând să faci? o întrebă pe ţigancă francezul. Aceasta îi răspunse că i se poruncise să dea numele criminalilor şi să le ia vieţile. O făcu, spre stupoarea tuturor, în limba lui Racine. După care spuse că aceia fuseseră pedepsiţi şi că nu mai existau. Boieroaica exulta, iar bucuria ei trezi câinii satului din preajmă. În ziare apăru o ştire privitoare la doi inşi alarmaţi de o ameninţare fără nume, după care căzuseră morţi ca de apoplexie. Pe trupurile lor putură fi văzute urme de cuţit. Am ajuns la capătul unei povestri dezorganizate precum aparent este însăşi viaţa. Ea mi-a prilejuit să retrăiesc cu bucurie anumite întâlniri emblematice, fie cu oameni care mi-au fost dragi, fie cu cărţi. A o scrie a fost precum adâncirea într-un izvor termal dătător de viaţă lungă, a fost ca o reîmprospătare a forţelor, ca acea clipă de elecţie când eroul basmului izbutea să îşi coboare tălpile pentru a căuta în contactul cu pământul reînvigorarea. Pământul, în cazul de faţă, a fost trecutul. Iar acestui trecut se cuvine să ne închinăm. El ne-a creat. El ne-a îndrumat, el ne-a plămădit. Suntem copiii trecutului nostru. Cu tristeţe constat că din întreg zbuciumul vieţii nu ne rămâne decât amintirea trecutului. Dacă ne rămâne... Trăiască amintirea! (Mihai Radulescu)