marea crăpelniță

 acea scena inubliabila, puiu tine sa spuna ca vede in fata lui (ca in glissando, ce reactivare a unui film ce parea deja vetust!) o masa de marionete, si daca miine o sa va spuna sa mergeti in miini, o sa mergeti in miini, pe eroilor, credeti-ma! (o acută de scriitor, desigur, asta). dar nu, poporul e deja aici, lui i s-a lipit masca de figura, a facut corp comun si decit o golgota mai bine o masca, pe care o urasti, dar cu care ai dialog.
absolut, doar citeva aplauze razlete. poporul, edificat, ar fi preferat ca puiu sa urce (tot ca in glissando) pe o duba a salvarii, si sa indice miscarile gimnastice medicale. ceauseii are the new mask, d new task. dresatii psihotici, ceauseii fugii de aproape si de departe prin masca.
un hormon cu par, ctp popescu, care suprapune un monitor de supraveghere medicala cu cinemaul. cristi e prost si poporu destept a optat pt teama indusa si responsabilitate halucinata, de fapt, o prefacere de frica.
iar totul nu e, desigur, decit o operatiune hazardata, ahtiata, de marketing, nu-i asa? drogatii marginali dezarticulat si profesorii ratati de liceu dau meme cu puiu, la miezul noptii.
printre ele, consacrarea, cristi puiu ca gavroche (nu putea fi creata de drog-rigola macazdezart, aici a fost o tusa de geniu, in mod cert!)
sinteti niste ceausei psihotici, asta trebuia sa le spuna puiu! asta a spus, si nu a convenit!
puiu da dezlegare.
subtext: vrei sa privesti un film despre resurectie, moarte, civilizatii si ce o mai fi fiind, cu masca agatata de bot sau ipocrit, de ureche? respirind inabusit? ar insemna sa ramii infrint de obscuritate si prostie.

sa trecem la film.
ca de la masa unui maestru, ramin halci enorme. da, acest film-obsesie al lui puiu, teatru mintal de idei sacadate, e o monstruozitate, e un conglomerat, un ziggurat, ceva de parcurs in zile, daca vrei, ceva de vomat, pe perioade lungi, iar alteori o forta si o lumina transfigureaza conversatiile, cimpuri electrice, eterice.
ideile? nu cade in capcana de a le urmari, caci e o halucinatie magnetica a mintii. automatele mintale vorbesc, vorbesc si te intrebi: e omul specia asta care rumega idei pe masele, necontenit, ivind maxilarul si cicatrici vagi pe fetze suave? ruminatie de scenarii, concepte?
da, actorul-pitic, care, precum un automaton de idei peroreaza savant, pare sa indice ca am intrat intr-un teatru de idei, cinic, dement si mecanic.
subsecvent, dincolo de vertijul gindirii, baletul mecanic al (a)servirii. fiinte de rang 2, intretinind, secondeaza fiintele din inalt.
o mare crapelnita metafizica, se maninca, bea, gindeste, se comploteaza.
secole, deveniri, epoci, istoria ca teren, ca tablou vivant, halucinant.
se otraveste, se perverteste, se colonializeaza, se teologhiseste. raul, raiul,  discutia, invierea.
desigur, o monstruozitate de neprivit, de multe ori, un conglomerat obsesiv.
filmul ca o enorma conversatie, proiectul de atitia ani al lui puiu, aici, in hybris.
in fond, idiotii astia civilizati ar putea articula concepte budiste si ar fi acelasi lucru, jargonul rumegatorilor aspiranti la vacuitate.
ce ramine. un antract incredibil, scena siluetala, in care a adiat efectiv duhul, un tablou-pictura, transpus in cinem (foto-gramat) cum rar exista in cinema.
halucinatia istoriei de-a pururi, livrata brusc, fulgurant, fara conversatie, elite gindind, trupuri apropiindu-se, susotind. da, asa ceva, ca un film peste film, nu am vazut in cinema. inter-spatiu, interpliu, probabil asa arata intermundiile declansatoare sau eterul ca izvor al spatiului concentrat.
ce mai ramine?
traseul incredibil de brutal al gesticii servirii, complotului, otravirii, anchetei. o brutalitate a speciei de o josnicie cringe. scene vazute depliat, cumva, ca o scena linga scena. aceasta decorporalizare, desprindere a corpului servitoral ca o actiune vazuta de pe margine, din tusa. aici puiu a realizat in film un fel de efect de distantare printr-o extractie teatrala, o de-plasare a scenei-secventa de linga scena, o filmare ca din off.
istoria ca tapet, mozaicul sofisticat din incapere, in care aceste fapturi isi joaca incorporarea, jocul de linii al civilizatiilor. tapete vorbind, incunabile, stafii, pagini.
uneori, automatele ruminind idei, cu lumina pe fata.
un monstru indigest, infertil? de la masele maestrilor ramin mereu halci de mincat, in timp ce filmele obisnuite, normale se ineaca-n uitare
un film ca un zeu taiat in bucati, agonizind. iar din parti se pot naste lumi.